EXCALIBUR

BIG BANG

În cazul în care un astfel de film, intitulat “Un milion de ani într-o secundă”, ar fi realizat ca reflectare fidelă a scenariului – harta cunoaşterii – propus de realismul industrial, atunci principalele scene s-ar derula cam în felul următor. Primul gros plan, imediat după generic, ar prezenta un întuneric deplin. La un moment dat, în acel întuneric deplin, ar străluci deodată un punct de lumină aproape imposibil de suportat de privirea omenească. Atunci când obiectivul camarei de filmat s-ar apropia vertiginos de punctul de lumină, spectatorii uimiţi ar descoperi că este vorba despre o sferă de lumină orbitoare, de mari dimensiuni.

Potrivit scenariului propus de realismul industrial, această scenă de debut s-a desfăşurat cândva, demult, acum aproximativ zece miliarde de ani, când, undeva în spaţiul sideral, exista o sferă de mărimea sistemului nostru solar, în care se găsea concentrată toată masa universului. Această sferă originară a fost denumită foarte plastic fire ball, mingea de foc.

Începutul formării universului a avut loc în momentul în care sfera iniţială a explodat. Big-bang–ul, marea explozie a “mingii de foc”, a fost comparat cu o imensă bombă atomică, ale cărei schije, formate din fotoni şi neutroni, au fost împrăştiate în toate direcţiile, cu viteza luminii.

În prima jumătate de oră de după marea explozie, când universul s-a mai răcit, s-au format principalele elemente chimice ce stau la baza lumii materiale. După big-bang, o dată cu dilatarea universului, radiaţia termică s-a răcit treptat, ajungând la valoarea de 3 grade Kelvin, iar substanţa aflată în expansiune a început să se condenseze progresiv. Ulterior, de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, datorită concentrării şi condensării substanţei cosmice, s-au format sute şi mii de galaxii, de sisteme solare şi de planete.

Fireşte, orice spectator cât de cât informat înţelege faptul că scenariul filmului are la bază celebra teorie a Big-bangului, a marii explozii iniţiale, care a fost elaborată în forma ei primară în anul 1946 de către fizicianul american J. Gamow. Ulterior, această teorie a fost îmbogăţită continuu de generaţii succesive de cercetători. Teoria apariţiei universului în urma unei explozii iniţiale, Big-bang, a devenit atât de cunoscută în epoca modernă, încât figurează în toate manualele de şcoală şi în toate enciclopediile.) La sfârşitul deceniului al şaptelea al secolului XX, scenariul Big-bang-ului creionat de J.Gamow a suferit multe îmbunătăţiri şi adaptări. Astfel, continuatorii săi au adus o serie de ajustări teoriei, afirmând că, înaintea marii explozii, universul era redus la stadiul unui “punct material fără dimensiuni.” Ei afirmă că, iniţial, în primele faze ale evoluţiei sale, universul era un corp negru. Ulterior, prin reacţii chimice complexe, au început să se formeze particule şi antiparticule sub formă de perechi. Fireşte, un eventual spectator care ar privi pe un ecran cinematografic filmul evoluţiei realizat în varianta realismului industrial, nu ar observa decât puncte de lumină ce se mişcă cu viteze ameţitoare dintr-o parte în alta, aparent fără nici o ordine prestabilită.

Imediat după Big-bang, a început prima etapă denumită etapa cuantică, în care fluctuaţiile cuantice au determinat geometria cadrului spaţio-temporal. La sfârşitul erei cuantice, radiaţia gravitaţională, formată din gravoni sau unde gravitaţionale, s-a decuplat, părăsind echilibrul termic şi continuând să evolueze independent. În epoca imediat următoare, denumită etapa hadronică, particulele au început să se formeze singure din radiaţia termică. În perioada ce a urmat, denumită etapa laptonică, neutrinii s-au răcit proporţional cu creşterea dimensiunii universului. A urmat etapa radiaţiei, în care energia s-a manifestat preponderent sub formă de radiaţie, după ce, în epocile anterioare, energia se prezenta mai mult sub formă de particule.

La aproximativ 15 minute de la marea explozie a avut loc nucleosinteza. Substanţa cosmică era compusă, cred promotorii realismului industrial, din nucleee de hidrogen în proporţie de 75% şi din nuclee de heliu în proporţie de 25%. (13)

După sute de mii de ani de relativă linişte, temperatura universului a scăzut, substanţa a început să treacă din starea ionizată la starea neutră, iar mediul cosmic a început să devină “transparent” pentru radiaţia de fotoni care părăsise echilibrul termic. Decuplarea radiaţiei de substanţă s-a produs în intervalul 300.000-700.000 ani de după marea explozie. Datorită fenomenului denumit “deplasarea spre roşu”, lungimea de undă a fotonilor a crescut. Treptat, de-a lungul unei alte imense perioade de timp, energia fotonilor a scăzut, în timp ce energia particulelor a rămas constantă. În momentul în care energia particulelor a depăşit-o pe cea a fotonilor, a început ceea ce savanţii realismului industrial numesc era substanţei sau era stelară, a cincea eră, care continuă şi în ziua de astăzi. În era stelară, datorită proceselor gravitaţionale, s-a produs condensarea substanţei şi, prin urmare, apariţia marilor aglomerări galactice. (14)

Din filmul evoluţiei în varianta realismului industrial n-au trecut decât câteva minute, din care spectatorii n-au înţeles mare lucru. Au privit pe ecran puncte luminoase ce dansau straniu, radiaţii ciudate de lumină ce se expandau aproape nefiresc în întunericul originar, iar în cele din urmă au asistat la formarea unor aglomerări de particule materiale, ce păreau că se mişcă haotic. Lumina s-a concentrat treptat în forme mai mult sau mai puţin compacte, astfel că, în cele din urmă, spectatorii au înţeles că acele structuri erau nori de galaxii şi galaxii de toate formele. Dintre toate acele nenumărate galaxii ce au împânzit în câteva minute ecranul, s-a distins una singură, de forma unei lentile: o galaxie spiralată de dimensiuni moderate în raport cu celelalte, ce a ocupat înteregul ecran. (11)

Apoi camera obiectivului s-a mişcat încet dinspre centrul luminos al galaxiei sub formă de lentilă spre periferie, oprindu-se într-un loc ce părea lipsit de orice luminozitate. Totuşi, deşi părea un spaţiu gol, în care nu se petrecea nimic notabil, partea aceea a galaxiei în formă de lentilă (spectatorii au înţeles imediat că acea galaxie sub formă de lentilă poartă numele de Calea Lactee), destul de depărtată de centru, ascundea germenii unui nou început. Din film a trecut mai mult de o oră, dar cosmosul avea deja venerabila vârstă de aproximativ 3,5 miliarde de ani.

š œConcepţia realismului industrial afirmă că sistemul nostru solar s-a format acum apoximativ 6,5 miliarde de ani dintr-o nebuloasă primordială. Acum aproximativ 6 miliarde de ani s-a format Soarele. Pământul s-a format acum 5 miliarde de ani, iar Luna s-a desprins de globul terestru acum aproximativ 4,5 miliarde de ani.

Această concepţie a avut la bază o mai veche teorie pusă în circulaţie de unul dintre cei mai mari savanţi ai secolului al XVIII-lea, Emanuel Swedenborg, fiind preluată de Immanuel Kant şi definitivată în forma ştiinţifică de savantul francez Pierre Simon Laplace (1749-1827). Ea este cunoscută sub denumirea de teoria cosmologică Kant-Laplace. Ulterior, de-a lungul secolului XX, această teorie a fost îmbogăţită de mai multe generaţii de savanţi.

Scenariul formulat de-a lungul secolului XX de către savanţii realismului industrial porneşte de la premisa că substanţa primară din care s-a format sistemul solar, un nor de praf cosmic imens, un vortex sferic denumit nebuloasa primordială, a migrat aici dintr-o zonă situată în apropierea centrului galaxiei Calea Lactee. Atunci când a ajuns în zona sistemului nostru solar, aflată la aproximativ 36 de A(ni)L(umină) de centrul galaxiei, substanţa cosmică a nebuloasei primordiale se găsea într-o stare rece, dispersă şi conţinea diverse elemente volatile: hidrogen, heliu, azot, oxigen, vapori de apă, metan, carbon, dar şi particule micronice – oxizi de siliciu, de fier, magneziu.

La început, substanţa primară nu era diferenţiată suficient. Temperatura ei era în jur de minus 220 grade Celsius. Mişcarea particulelor era haotică, circulând cu mare viteză, sub forma unor vârtejuri, în interiorul masei amorfe de praf stelar. După ce norul stelar a devenit suficient de mare şi de dens, a dobândit o anumită instabilitate. La un moment dat, datorită forţei gravitaţionale, norul stelar a început să se comprime. După cum aprecia savantul L. Spitzer de la Universitatea Princeton, sub acţiunea greutăţii proprii şi a forţei gravitaţionale, norul stelar a dobândit o masă imensă, cam de 200 de ori mai mare decât a Soarelui actual şi o densitate ce depăşea 20 de atomi pe centimetru cub.

Comprimarea gravitaţională spontană a norului, ceea ce savanţii numesc colaps, a dus la formarea unui nucleu condensat, care cuprindea cam 99% din masa sa. Simultan, a avut loc creşterea temperaturii interne. Prin ciocnirea atomilor s-a produs procesul de fusiune. Reacţiile termonucleare au dus la transformarea hidrogenului în heliu şi la degajarea unei mari cantităţi de energie. Astfel, s-a format protosoarele. Protosoarele a fost, de fapt, o supernovă. Savanţii sunt de părere că o supernovă apare în aceeaşi galaxie cam o dată la 350 de milioane de ani. (11)

După ce, în interiorul protosoarelui s-au produs o serie de explozii termonucleare violente, a avut loc aprinderea norului de praf stelar. Explozia termonucleară a format în jurul protosoarelui un nor gazos de plasmă – o sferă gigantică, incandescentă, cu o temperatură de câteva milioane de grade Celsius. Succesiv, din această sferă imensă de foc s-au născut planetele, cometele şi asteroizii. Eliberarea energiei termonucleare s-a produs foarte rapid, pentru a compensa pierderile de căldură ce aveau loc datorită radiaţiilor intense.

Formarea Protosoarelui a avut loc, după estimările cele mai generale, acum aproximativ 6 miliarde de ani. După numai câteva sute de milioane de ani, substanţa gazoasă a sferei solare s-a răcit, iar temperatura a scăzut până la 10000 de grade Celsius. Din substanţa fierbinte, aflată sub formă de vapori, s-au condensat elementele cele mai greu fuzibile, precum wolframul, titanul, platina. După alte milioane de ani, au apărut particulele solide sub formă de praf: norul incandescent a revenit la starea gazosă-prăfoasă, relativ rece, care existase la început. În acele momente, sfera se rotea în jurul axei sale cu o viteză foarte mare. Această rotaţie era imprimată tuturor particulelor deja formate.

Diferite procese chimice au dus la expulzarea substanţei încărcată electric, care s-a deplasat pe liniile de forţă ale câmpului magnetic ale protosoarelui. În urma ciocnirii particulelor de praf, sfera a pierdut o bună parte din energia iniţială, ceea ce a dus la compactarea sa. Mişcarea particulelor în interiorul sferei a devenit, în timp, mai uniformă şi mai regulată. Mişcându-se în jurul nucleului incandescent, particulele au format un disc inelar, precum planeta Saturn de astăzi, care avea tendinţa de a se sparge în roiuri mai mici, formate din particule şi praf. În milioanele de ani care au urmat, aceste roiuri mai mici au format planetele sistemului solar. Din părţile interioare ale norului s-au format planetele de genul Pământului, constituite din elemente greu fuzibile. Din părţile periferice ale inelului s-au format planetele mari, bogate în gaze uşoare şi elemente volatile, de genul planetelor Saturn sau Jupiter. În zona exterioară s-au format cometele şi asteriozii.

De-a lungul timpului, protoplanetele, al căror nucleu era încă incandescent, şi-au îmbogăţit compoziţia prin acumularea substanţei cosmice exogene: material fin, dispers, bucăţi de rocă magnetică etc.

Ordinea în care au fost expulzate planetele sistemului solar din magma nebuloasei incandescente a fost următoarea: Uranus, Saturn, Jupiter, Marte, Pământul, Venus, Mercur. Uranus, un tip de planetă care evoluează foarte încet, de un tip ceva mai înapoiat, a fost primul zămislit. Uranus a fost zămislit într-o perioadă de timp în care nebuloasa primară era încă în starea gazoasă. Următorul zămislit a fost Saturn, care, la fel ca şi Uranus, a apărut în epoca în care nebuloasa se afla în starea gazoasă. Jupiter a fost expulzat imediat după ce nebuloasa primară s-a transformat în uriaşul glob de foc, care a fost Protosoarele. Apoi, după o lungă perioadă, au fost expulzate planetele Marte, Pământ, Venus şi Mercur. Ca tipologie, savanţii sunt de părere că Marte este inferior Pământului, în timp ce Venus şi Mercur sunt planete superioare.

Astfel s-au scurs primele 150 de minute din filmul evoluţiei universului – prima parte a filmului “Un milion de ani într-o secundă” -, iar proiecţionistul este gata să acorde o scurtă pauză spectatorilor.

După scurta pauză, fiind aşezaţi confortabil în fotolii, spectatorii sunt deja pregătiţi ca, pe parcursul următoarelor 150 de minute, să fie martorii formării şi evoluţiei pământului, de la apariţia vieţii până în epoca actuală.