INTERPRETAREA EZOTERICĂ A BASMULUI HARAP ALB
– 5 –
© EDITURA ALAYA
Toate drepturile aparţin Editurii Alaya
Ajuns în lumea largă, mezinul merge o zi, merge nouă, merge patruzeci şi nouă, până ce pătrunde în “codru”. Pentru români, codrul era un loc primejdios. În vechime, teritoriul României era străbătut aproape în întregime de codri seculari. Asfel, chiar şi la începutul evului mediu Ţara Românească era acoperită pe multe mii de hectare de codri, care se întindeau de la Turnu Măgurele şi din zona Bucureştilor până la dealurile subcarpatice şi până la Turnu Severin şi Porţile de fier. Şi unde altundeva îl putea întâlni mezinul, fiul Craiului pe Spân, decât în adâncurile codrului.
De trei ori s-a prezentat Spânul la mezin pentru a-şi prezenta serviciile de … slugă credincioasă. Dar numai de două ori a fost refuzat, iar a treia oară a fost angajat. Şi cine să fie Spânul, dacă nu Umbra – Nefârtatul sau una din formele sale de manifestare – de care mezinul fusese sfătuit de tătâne-su să se ferească. Şi la fel cum, la un alt ceas al istoriei, Iisus Hristos a fost ispitit (dar nu sedus) în pustie de Adversar, mezinul, fiul Craiului este ispitit şi sedus (în cel mai clar sens al cuvântului) în codru de Spân.
Mergând ei, mezinul şi Spânul, tot mergând şi mergând prin pustietăţile codrului, ajung la o fântână. Printr-un vicleşug, am spune şcolăresc, Spânul îl convinge pe fiul cel mic al Craiului să coboare în fântână, să-i simtă răcoarea. Dar acolo, în adâncul fântânii, după cum iarăşi Ion Creangă explică printr-o cimilitură se afla: “chima răului/ pe malul pârâului”. Fără să bănuiască nimic, “boboc în felul lui la trebi de aiste”, fiul Craiului coboară în fântână. Spânul atunci trage capacul fântânii şi-l închide acolo, iar apoi pentru a-l elibera îl obligă să-i spună scopul călătoriei. Mezinul, neavând altceva de făcut, strâns cu uşa, îi spune totul. Mai mult decât atât, Spânul îl obligă pe fiul Craiului să-i jure credinţă pe tăişul paloşului. “ Spânul pune mâna pe cartea, pe banii şi pe armele fiului de crai şi le ia la sine, apoi îl scoate din fântână şi-i dă paloşul să-l sărute, ca semn de pecetluire a jurământului, spunând: De acum înainte să ştii că te cheamă Harap Alb, aista ţi-i numele şi nu altul.”
Apoi pornesc la drum – şi Ion Creangă a ţinut să precizeze acest fapt – fiecare pe calul lui, Spânul înainte ca stăpân, Harap Alb pe urmă ca slugă. În sfârşit, după ce trec nouă mări, nouă ţări şi nouă ape mari, Harap Alb şi Umbra sa, Spânul, ajung la curtea Împăratului Verde. Fireşte, la curtea Împăratului Verde, Spânul se dă fiul Craiului.
