EXCALIBUR

REALISMUL INDUSTRIAL

Aşa cum este cunoscută în ziua de astăzi, concepţia materialistă a apărut târziu în istoria gândirii omeneşti. Lăsând la o parte concepţiile considerate materialiste ale antichităţii, precum cele lăsate moştenire de filosofii greci Democrit, Epicur sau Leucip, al căror materialism este discutabil şi, care, oricum, are alte conotaţii decât concepţiile moderne, nu se poate să nu fie remarcat faptul că materialismul, aşa cum este înţeles astăzi, a apărut în occidentul Europei, o dată cu revoluţia industrială, care a constituit momentul de debut al celui de-al doilea val (termenul de revoluţie industrială a fost inventat de Fr. Engels, filosoful materialist, dar a intrat în conştiinţa Occidentului prin opera istoricului Arnold Joseph Toynbee; iniţial, termenul a desemnat creşterea spectaculoasă a productivităţii în manufacturi). Primul act al celui de-al doilea val s-a produs când, spre sfârşitul celui de-al XVIII-lea secol, a avut loc apariţia primelor maşini cu aburi. Momentul “oficial” de debut al celui de-al doilea val poate fi considerat anul 1782, când inventatorul englez James Watt (1736-1819) a realizat prima maşină cu abur cu dublu efect (prin care se obţinea o mişcare de rotire continuă a arborelui).

Revoluţia industrială şi, implicit, cel de-al doilea val este legată de formularea unei concepţii: concepţia materialistă. Concepţia materialistă poate fi desemnată şi prin expresiea formulată la începutul deceniului al şaptelea al secolului XX de către sociologul american Alvin Toffler: realism industrial, care desemna prin această expresie “ansamblul de idei şi de presupuneri cu care copiii industrialismului au învăţat să înţeleagă lumea.” (5)

În cele din urmă, concepţia materialistă, realismul industrial, a generat nu doar un nou model hermeneutic, pe baza căruia oamenii au început să înţeleagă cosmosul şi istoria, ci şi un nou model comportamental. Noul model comportamental poate fi desemnat prin termenul de pragmatism industrial.

Deşi concepţia materialistă, realismul industrial, a avut o apariţie explozivă la sfârşitul secolului al XVIII-lea, bazele propriu-zise au fost puse în epoca Renaşterii, când studiul naturii a cunoscut un imbold fără precedent, iar ideile speculativ-deductive generate de filosofia aristoteliciană şi de promotorii concepţiei spiritualiste creştine au început să fie abandonate.

După cum se ştie, concepţia dogmatică creştină perpetuată de la sfârşitul antichităţii şi până la finele Evului Mediu a avut la bază opera Părinţilor Bisericii creştine care comentau Sfânta Scriptură şi mărturiseau fără tăgadă că lumea (inclusiv omul) este creaţia lui Dumnezeu; de asemnenea, era bazată pe filosofia lui Aristotel şi pe sistemul cosmologic geocentrist al lui Claudius Ptolemeu (care afirma că pământul este în centrul universului), fiind orientată exclusiv asupra cunoaşterii “esenţelor ultime” ale cosmosului. Concepţia perpetuată de la sfârşitul antichităţii şi până la finele Evului Mediu a avut drept nucleu central desăvârşirea spirituală a oamenilor încreştinaţi şi mai puţin cunoaşterea aspectelor materiale ale cosmosului.

Concepţia ce şi-a avut originea în opera Părinţilor Bisericii, în filosofia lui Aristotel şi în sistemul geocentrist al lui Claudius Ptolemeu (decedat în 165 după Iisus Hristos), era structurată în funcţie de deosebirea ontologică dintre lumea cerească, divină şi lumea materială, sublunară, dintre esenţele divine şi fenomenele materiale (dintre numen şi fenomen). Potrivit concepţiei aristoteliciene, adoptate de toţi marii filosofi ai antichităţii şi ai Evului Mediu, fenomenele lumii materiale sunt degradări accidentale ale esenţelor divine, care se află în cer. Altcumva spus: sunt simple aparenţe. Spre deosebire de cea a fenomenelor, lumea esenţelor este perfectă, fiind alcătuită dintr-o substanţă desăvârşită. În schimb, lumea fenomenelor este imperfectă, fiind alcătuită dintr-o substanţă diferită de cea aflată în lumea esenţelor.

Filosofii antichităţii şi ai Evului Mediu considerau că lumea esenţelor poate fi cercetată prin intermediul mecanicii cereşti, iar lumea materială a fenomenelor poate fi cercetată prin intermediul mecanicii terestre, sublunare. Mecanica cerească nu are aceleaşi legi ca mecanica terestră. Ei mai considerau că toate corpurile cosmice sunt mişcate de spirite (denumite şi prin expresia “genii planetare”), care dau legile mecanicii cerurilor. Mişcarea din lumea sublunară – din lumea terestră – are la bază mişcarea din lumea cerească. Prin urmare, lumea sublunară, a fenomenelor terestre, nu poate deveni obiect de cercetare pentru adevărata cunoaştere.

Adevărata cunoaştere, pentru gânditorii antichităţii şi Evului Mediu, consta aşadar în descoperirea esenţelor eterne şi imuabile ale lumii şi în înţelegerea ordinii spirituale a cosmosului – creaţie şi operă a lui Dumnezeu. Implicit, aceşti savanţi afirmau că Dumnezeu este cauza şi originea cosmosului. Dumnezeu este Principiul care întemeiază tot ce există.

Din perioada de debut a creştinismului şi până la sfârşitul Evului Mediu, de cunoaşterea esenţelor imuabile şi eterne ale lumii s-au ocupat “artele liberale.” În categoria artelor liberale – practicate doar de către “oamenii liberi”, aceasta fiind semnificaţia originară a cuvântului liberal -, intrau filosofia şi ştiinţa. În afara artelor liberale, mai existau artele mecanice, care erau practicate de către artizani şi meşteşugari. Artele mecanice erau considerate inferioare celor liberale.

Primul gânditor care a pus la îndoială o astfel de împărţire a artelor şi, implicit, a întregului sistem aristoteliciano-ptolemeic, a fost filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), care, în cartea “Noua Atlantida”, a militat pentru reabilitarea artelor mecanice, specifice artizanilor. Francis Bacon a militat pentru ruperea de trecut, de filosofia anticilor, pe care a considerat-o un mijloc de îngrădire în cucerirea lumii materiale. În sprijinul afirmaţiilor sale, dar şi pentru a-şi exemplifica opiniile, Francis Bacon s-a servit de mitul grecesc al lui Prometeu. În interpretarea lui Francisc Bacon, Prometeu nu a furat focul de la zei, aşa cum specifica mitul grecesc, ci l-a descoperit singur, învăţându-i apoi pe oameni să-l producă pe cale naturală. Din foc – afirma acesta – se trag iscusinţa oamenilor şi artele mecanice – într-un cuvânt tehnica. Prin artele mecanice, scria Francisc Bacon în Noua Atlantida, “omul poate dobândi puterea de a stăpâni natura.” (7)

Opinia lui Francis Bacon a fost împărtăşită de mai mulţi savanţi ai Evului Mediu şi ai Renaşterii, printre care Giordano Bruno, Johannes Kepler, Galileo Galilei, Isaac Newton, Rene Descartes. Toţi aceşti savanţi s-au opus, într-un fel sau în altul, concepţiei creştino-aristoteliciană ce se propagase până în acel moment. Şi nu numai că s-au opus, dar au respins chiar principiul autorităţii ei. Aceşti savanţi ai Evului Mediu au dorit înlocuirea vechiului criteriu de validare a adevărului – care se baza fie pe principiul autorităţii scrierilor Părinţilor Bisericii creştine, fie pe principiul autorităţii lui Aristotel – cu un criteriu nou, care să se bazeze pe principiul faptelor cercetate direct, prin intermediul tehnicii epocii. Ei au dorit înlocuirea artei citării cu arta cercetării directe a naturii.

Cercetarea directă a naturii a început cu aproape două secole înainte de epoca lui Francis Bacon, prin activitatea astronomului Nicolaus Copernicus (numele latinzat al polonezului Kopernik Nikolaj – 1473-1543). Principala descoperire a astronomului polonez a fost că Pământul nu se află în centrul universului, aşa cum afirmase Claudius Ptolemeu cu aproape 12 secole în urmă.

Potrivit sistemului geocentric al lui Claudiu Ptolemeu, Pământul se află în centrul universului, apoi urmează celelelate planete (Luna, Mercur, Venus, Soarele, Marte, Jupiter, Saturn), iar dincolo de ele se află Sfera Stelelor Fixe. Nicolaus Copernicus a afirmat contrariul: Pământul este o simplă planetă, care se roteşte în jurul Soarelui. Mai mult decât atât: nu Pământul, ci Soarele se află în centrul universului, în jurul său rotindu-se, pe diferite orbite, planetele Mercur, Venus, Pământul cu Luna, Marte, Jupiter şi Saturn. Dincolo de ele se află Sfera Stelelor Fixe. Această nouă concepţie promovată de Nicolaus Copernicus a fost denumită heliocentrică.

În elaborarea concepţiei sale, Nicolaus Copernicus s-a bazat pe două principii: al simplicităţii şi al relativităţii perceperii mişcării în spaţiu. Potrivit principiului simplicităţii, natura îşi atinge scopurile prin mijloace directe, simple şi eficiente; natura nu produce nimic inutil, ştie cum să producă mai multe efecte printr-o singură cauză. Universul nu se poate învârti în jurul pământului, afirma Copernicus, datorită faptului că o masă mare nu se poate învârti în jurul uneia mai mici. Al doilea principiu luat în calcul de Copernicus este cel al relativităţii perceperii mişcării în spaţiu. Simţurile pot greşi, spunea el în De revolutionibus Orbium Coelestium. Când navigăm, avem impresia că malurile se îndepărtează, în timp ce noi suntem cei care ne mişcăm. Acelaşi lucru se produce cu observarea corpurilor cereşti de pe firmament. (7)

Cercetările lui Copernicus au fost duse mai departe, aproape o jumătate de secol mai târziu, de alţi doi mari savanţi ai Evului Mediu: Giordano Bruno şi Johannes Kepler.

Giordano Bruno (1548-1600), a perfecţionat concepţia coperniciană, punând un accent deosebit pe “pluralitatea lumilor.” Raţionamentul lui Giordano Bruno a fost următorul: datorită faptului că Dumnezeu este infinit, şi universul trebuie să fie infinit. Natura este “Deus in rebus” (Dumnezeu în lucruri) – spunea Giordano Bruno. În univers există nenumărate lumi, Pământul fiind doar una dintre ele. Pentru ideile sale, Giordano Bruno a fost ars pe rug de Inchiziţie, în anul 1600.

La rândul său, Johannes Kepler (1571-1630) a perfecţionat sistemul copernician, descoperind legile mişcărilor planetelor. Johannes Kepler a remarcat că orbitele planetelor nu sunt cercuri perfecte, aşa cum se crezuse până atunci, ci elipse. De asemenea, Kepler a descoperit şi elaborat legea ariilor, care exprimă viteza unei planete de-a lungul orbitei (raza vectoare de la Soare la o planetă acoperă arii egale în perioade de timp egale) şi legea proporţiilor (pătratele perioadelor de revoluţie ale planetelor sunt proporţionale cu cuburile distanţelor medii de la Soare).

Cristalizarea concepţiei prefigurată de cercetările lui Nicolaus Copernicus, ale lui Johanes Kepler şi ale lui Giordano Bruno s-a produs însă o dată cu opera lui Galileo Galilei (1564-1642), care a devenit modelul şi întruchiparea unui nou tip de savant. Galileo Galilei a fost un om al experimentelor, al laboratorului, al folosirii pe scară largă a noilor invenţii tehnice şi al calculelor matematice. Galilei şi-a construit singur o lunetă, cu care a mărit universul observabil de aproape treizeci de ori. Prin propria sa lunetă, Galileo Galilei a descoperit relieful lunar, petele solare, sateliţii lui Jupiter etc. (8)

Cercetările experimentale ale lui Galileo Galilei au răsturnat total vechea concepţie aristoteliciană a ierarhizării calitative a cosmosului, care postula diferenţa ontologică dintre lumea esenţelor, imuabilă şi eternă, şi lumea fenomenelor, imperfectă şi trecătoare. Punctual, descoperirea existenţei reliefului lunar şi a petelor solare de către Galileo Galilei au demonstrat faptul că pe Soare sau pe Lună, care până atunci întruchipau perfecţiunea lumii cereşti, divină şi incoruptibilă, se produc fenomene similare celor de pe pământ. Toate planetele din cosmos – a conchis Galilei şi cu el o întreagă epocă – sunt formate din aceeaşi substanţă şi funcţionază pe baza aceloraşi legi. Mişcarea este aceeaşi în tot universul, astfel încât nu se mai poate vorbi despre două tipuri de mecanică, una a cerului şi alta sublunară, ci despre un singur tip de mecanică, universal valabil. (7)