INTERPRETAREA EZOTERICĂ A BASMULUI HARAP ALB

– 4 –

© EDITURA ALAYA 

Toate drepturile aparţin Editurii Alaya

După revenirea din cele trei călătorii, mezinul trebuie să dovedească prin fapte că este capabil să înfrângă piedicile puse în cale, astfel că trebuie să se prezinte tătâne-su, Craiul, pentru a cere permisiunea să plece la drum. În cele din urmă, mezinul primeşte de la tatăl său ceea ce a cerut: hainele de mire şi armele.

Totuşi, pentru a părăsi casa părintească, mezinul trebuie să treacă podul ce separă crăia părintească de lumea largă, iar la trecerea podului, trebuie să se confrunte cu “tătâne-su”, camuflat în urs. Înarmat cu armele şi hainele de mire ale tatălui său, călare pe calul năzdrăvan, mezinul nu se sperie de arătarea ameninţătoare. Când era pe punctul de a învinge ursul, tătâne-su, Craiul, i se revelează de sub pielea ursului şi-i dă ultimile sfaturi.

Podul – puntea – pe care trebuie să treacă fiul mezin al Craiului desparte două zone antagonice: crăia părintească de “pustie”. În basmul lui Ion Creangă, podeţul de lemn are aceeaşi semnificaţie ca şi curcubeul (denumit Podul lui Dumnezeu) sau ca podul peste care, după moarte, trec sufletele defuncţilor. În vechile mitologii, podul separă două realităţi ontologice: lumea de aici de lumea de dincolo. Deloc întâmplător, chiar la pod fiul craiului este atacat de urs – de tătâne-su îmbrăcat în pielea de urs.

La vechii daci ursul avea legătură cu Zalmoxis, în sensul că iniţiaţii zeului se înveşmântau cu o piele de urs în ultima etapă a iniţierii (unii autori din ziua de astăzi consideră că Zalmoxis provine din particula “zal” care înseamnă urs, Zalmoxis însemnând Zeul Urs sau Moşul Urs). O reminiscenţă a acestei practici arhaice poate fi regăsită în pielea de urs cu care se înveşmântează dansatorii la sărbătorile de Anul Nou, când joacă “dansul ursului”.

Se ştie că, în cazul tuturor iniţierilor ce se practicau în antichitate (în Egipt, Mesopotamia, India etc), aproape fără excepţie, hierofanţii aveau pe chip măşti ale zeilor sub patronajul cărora se realizau iniţierile; de cele mai multe ori, zeii aveau forme animaliere. Hierofanţii travestiţi în zei îndeplineau funcţiile zeilor în această lume, astfel că conduceau procesul iniţierii. În basmul lui Ion Creangă, Craiul-tată era hierofantul care îndeplinea acelaşi rol ca şi hierofanţii mascaţi din iniţierile practicate în antichitate. Precum hierofanţii mascaţi din antichitate, Craiul-tată era camuflat sub blana unui urs. Ursul are rolul “păzitorului pragului”, ce veghează ca cel nepregătit să nu poată pătrunde “dincolo”.

Înainte de a părăsi casa părintească şi moşia proprie pentru totdeauna, mezinul primeşte de la tătâne-su câteva sfaturi. În primul rând, bătrânul Crai îşi sfătuieşte fiul să nu se încreadă în oamenii roş şi mai ales în cei spâni. Apoi îl sfătuieşte să se consulte mereu cu calul, “că de multe primejdii m-a scăpat şi pe mine în tinereţele mele”, îi spune Craiul. Craiul îi dă şi blana de urs, “că ţi-a prinde bine vreodată”.

Apoi, “calul, scuturându-se, mai arătându-se o dată tânăr cum îi plăcea craiului, apoi face o săritură înapoi şi una înainte şi: Se ca mai duc la Împărăţie / Dumnezeu să ne ţie / Că cuvântul din poveste / Înainte mult mai este”.