ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

ALFABETUL LUI ADAM

Scrierea, evident, nu a fost inventată de strămoşii românilor, aşa cum afirmă în ziua de astăzi unii cercetători care exagerează, fiind seduşi iremediabil de tăbliţele de la Tărtăria, după cum nu a fost inventată nici de sumerieni, de fenicieni sau de greci aşa cum afirmă la unison istoriografia modernă. Scrierea a apărut o dată cu apariţia planului cuantic material, iar inventatorul ei a fost chiar Adam.

Adam a fost inventatorul scrierii. Ulterior, scrierea a fost definitivată şi perpetuată de urmaşii săi. Înainte de Adam nu avea de ce să existe o scriere, căci oamenii cerului din primele trei cicluri nu aveau nevoie de aşa ceva. Una din consecinţele apariţiei planului cuantic material, implicit a manifestării unui suflet în trup material, este uitarea, astfel că scrierea a apărut ca pavăză împotriva uitării.

Adam a început să noteze în scris ceea ce i s-a întâmplat, pentru ca oamenii să nu uite cine este adevăratul Creator al Lumii şi, de asemenea, să afle cum au ajuns să se întrupeze în lumea materială.

Prima literă pe care a scris-o Adam a fost un cerc, ceea ce corespunde literei “O”. Cercul, litera “O”, reprezintă desăvârşirea, şi, prin extensie este semnul ce îl indică în mod grafic pe Cel Ce Este Desăvârşit: Dumnezeu.

A doua literă pe care a scris-o Adam a fost “Ş”; “Ş” reprezintă ispitirea şi căderea, căci “Cel rău” s-a manifestat printr-un şarpe (aşa cum specifică Vechiul Testament). A treia literă pe care a scris-o Adam a fost “H”, care desemnează comuniunea. Adam a intrat în comuniune cu Eva după căderea în materie, iar ceea ce a rezultat a fost un Întreg. Litera “H” se aplică oricărei comuniuni, implicit comuniunii cu Dumnezeu.

A patra literă a fost “A”, iar aceasta reprezintă două linii oblice: prima linie înseamnă binele, iar a doua linie oblică înseamnă răul; liniuţa dintre ele înseamnă formarea unei concepţii ce include atât cunoaşterea binelui cât şi pe cea a răului. Punctul din care Adam scria litera “A” era situat sus, la îmbinarea celor două linii oblice.

A cincea literă a fost “V”: tot două linii, ce reprezentau binele şi răul, dar punctul de plecare este situat jos; acest semn i-a desemnat pe acei oameni care au învăţat binele şi răul pornind de jos, din punctul situat la îmbinarea celor două linii. Prin litera “V”, Adam i-a desemnat aşadar pe cei care au căzut la un moment dat în mrejele celor răi, dar s-au întors de la a mai face răul, astfel că au cunoscut atât binele, cât şi răul. Prin acest semn, pe timpul vieţii lui Adam, erau desemnaţi acei oameni care se întorceau din a mai face răul.

A şasea literă a fost “X”, prin care Adam i-a desemnat pe cei ce făptuiau răul începând prin a face binele; punctul de incidenţă dintre cele două linii este situat la mijloc. Prin acest semn Adam i-a desemnat pe cei ce începeau prin a avea intenţii bune, dar făceau în cele din urmă răul.

Prin litera “P”, Adam desemna un suflet de om devenit luminos, iar prin litera “B” desemna un suflet de om în care era evident amestecul dintre bine şi rău, dar care în cele din urmă alege binele.

Prin litera “C”, Adam îi desemna pe cei nehotărâţi, cei care cunosc şi binele şi răul, dar rămân neutri, până în momentul deciziei finale.

Dacă prin litera “H” erau desemnaţi un bărbat şi o femeie aflaţi în comuniune, prin litera “I” era desemnat un om singur. Prin litera “Δ era desemnat un om singur, dar cu o altă caracteristică: cea a tristeţii. Semnul de sus indica grimasa gurii; colţurile buzelor lăsate în jos indicau tristeţea.

Prin literele “” şi “Ă” erau indicate tristeţea şi bucuria; primul semn indică grimasa gurii cu colţurile lăsate în jos; al doilea semn indică grimasa gurii cu colţurile orientate în sus a zâmbet.

În fine, prin litera “K” erau desemnaţi oamenii ajutaţi de entităţi transfizice (îngereşti), iar prin litera “R” erau desemnaţi oamenii luminoşi de tip “P” care se sprijină cu un picioruş de pământ.

Chiar dacă pare naiv sau fantezist, aşa a inventat Adam literele, notând, pentru a nu uita, tot ceea ce vedea, iar bazele alfabetului creat de el au fost folosite de toţi urmaşii săi. Faptul că aceste caractere grafice sunt considerate de savanţii moderni a fi de origine feniciană nu schimbă cu nimic datele problemei; şi fenicienii le-au preluat de la nişte strămoşi de-ai lor, care, la rândul lor, le cunoşteau de la strămoşii lor şi aşa mai departe.

Aplicarea semnificaţiei literelor alfabetului lui Adam unor cuvinte moderne permite înţelegerea unor aspecte spirituale importante, Astfel, o scurtă analiză a cuvântului rohman din perspectiva semnificaţiei literelor alfabetului lui Adam şi mai ales a transformării cuvântului rohman în român permite înţelegerea unor aspecte de ordin spiritual ce sunt valabile la nivelul poporului român de astăzi.

În primul rând, trebuie subliniat că cuvântul rohman, care începe cu litera “R”, adică cu “P” ce se sprijină pe sol cu un picioruş, desemnează un suflet luminos. În al doilea rând trebuie subliniat că, în cadrul transformării cuvântului rohman în român, s-a pierdut litera “H”. Din punct de vedere fonetic, litera “H” a fost “înghiţită”, astfel că rohman a devenit roman. În ziua de astăzi, litera “H” nu este folosită foarte des în cadrul limbii române, dar în străvechime avea o semnificaţie precisă.

Această constatare este valabilă şi pentru cuvântul ruhman, care poate fi considerat o variantă zonală a cuvântului rohman. Modificarea unei litere a apărut datorită unei schimbări de ordin spiritual. Ulterior, la fel ca în primul caz, cuvântul ruhman a devenit ruman sau rumân.

O altă particularitate a limbii române constă în folosirea unor elemente fonetice atipice, care nu se regăsesc în alte limbi şi care, ulterior, au fost reprezentate în scris prin literele î, â, ă, ş, ţ . Lingviştii moderni descriu adesea în lucrările lor destul de sofisticate cum cred ei că s-au format aceste particularităţi fonetice de-a lungul timpului, dar nu au dobândit din păcate capacitatea de a înţelege mecanismele spirituale ce au stat în spatele transformării acestor particularităţi. În esenţă, se poate afirma că, din punct de vedere spiritual, existenţa elementelor fonetice reprezentate în scris prin literele î, â, ă, ş, ţ indică o anumită accentuare a unor caracteristici fiinţiale în nume sau denumiri.

Aşadar, cuvântul Rohman conţine litera “H” care, potrivit alfabetului lui Adam, desemnează atât comuniunea bărbatului cu femeia sa (cele două linii paralele reprezintă simplu, bărbatul şi femeia), cât şi comuniunea acestora cu Dumnezeu; de altfel comuniunea perfectă cu Dumnezeu nu poate trece, pentru un bărbat, decât printr-o femeie, iar a unei femei printr-un bărbat. În momentul dispariţiei acelui “H” din cuvântul rohman, a dispărut comuniunea bărbatului cu femeia sa şi a amândurora cu Dumnezeu. Dispariţia literei “H” a avut loc probabil în cazul comiterii de către urmaşii rohmanilor a adulterului – adulterul fiind actul prin care se întrerupe comuniunea dintre soţi. Aceasta înseamnă că, de la un moment dat, urmaşii rohmanilor n-au mai fost “cuminţei” – n-au mai respectat poruncile lui Dumnezeu cu privire la procreaţie şi la obţinera binecuvântării lui Dumnezeu înainte de împreunare. Denumirea rezultată prin pierderea literei “H”, cea de “roman”, indică aşadar decăderea din starea primordială de puritate; aceasta nu implică în mod necesar aplecarea excesivă spre rău, ci nerespectarea unor Legi ale cosmosului. Aşa au fost, de pildă, o parte dintre romanii din peninsula italică, urmaşii lui Romulus. Faptul că aceştia s-au autodenumit romani, denotă faptul că cel puţin o parte dintre ei au avut rădăcini etnice în ţinuturile nord-dunărene, locul unde locuiau rohmanii.

În momentul în care urmaşii rohmanilor din teritoriul carpato-danubiano-pontic au fost deposedaţi de litera “H”, şi-au dat seama ce au pierdut, astfel că au devenit trişti sau supăraţi; în consecinţă litera “A” a dobândit o căciuliţă devenind “”. Litera “” indică tristeţea, corespunzătoare grimasei gurii corespondente. Aşa este românul şi în ziua de astăzi: trist, dar plin de spiritualitate şi … umor, iar România a fost definită drept “o ţară tristă, dar plină de umor”.