ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI
CELA
În ziua de astăzi foarte puţini autori iau în considerare faptul că vechii zei au fost fiinţe reale şi nu fantezii „mitice” precum afirmă concepţia istoriografică. Totuşi, chiar dacă, într-un fel sau altul, acceptă faptul că vechii zei au fost fiinţe reale, autorii din această categorie s-au blocat fără a mai face următorul pas, cât se poate de necesar, pentru a face cuvenita diferenţiere între fiinţele decorporate ce ţin de Lumină şi cele ce ţin de întuneric. Neluarea în considerare a unei astfel de diferenţieri constituie o eroare regretabilă, ce trebuie reparată de autorii în cauză, în spiritul responsabilităţii faţă de cititori. Descoperirea adevărului necesită maturitate spirituală şi înţelepciune; altfel, rezultatele nu pot fi decât contrare spiritului adevărului.
O altă eroare regretabilă este identificarea sine die a zeilor vechilor greci ori a vechilor romani cu zeii care s-au manifestat în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Nici pe departe nu este adevărată o astfel de identificare. Într-adevăr, câţiva zei ai grecilor, nu foarte mulţi, şi-au avut originea în spaţiul carpato-danubiano-pontic (de exemplu zeul Apollon, originare din Insula Leuce – sau Insula Albă – situată aproape ţărmul românesc al Mării Negre), dar acest aspect nu modifică în nici un fel problema aflată în discuţie. Zeii grecilor au fost zeii grecilor; zeii egiptenilor au fost zeii egiptenilor, zeii sumerienilor au fost zeii sumerienilor. Într-adevăr, ca atribuţii funcţionale, ca rol sau ca formă de manifestare, între zeii diferitelor popoare din antichitate existau nenumărate similitudini. De exemplu, ca atribuţii funcţionale, Jupiter al romanilor poate fi inclus în aceeaşi categorie cu Zeus al grecilor, astfel că se poate afirma că au îndeplinit aceeaşi funcţie, dar nu a fost vorba despre aceeaşi entitate. Tot astfel, în ziua de astăzi funcţia de preşedinte al Franţei poate fi similară cu funcţia de preşedinte al României, dar nu este vorba despre aceeaşi persoană.
Mai mult decât atât: în antichitate au existat nenumărată războaie între zei şi între slujitorii lor din lumea materială. Ţelul suprem al oricărei fiinţe decorporate de tipul zeilor a fost cucerirea a noi şi noi teritorii limitrofe Lipiturilor şi, implicit, de subjugare a noi şi noi suflete omeneşti întrupate, care să le aducă ofrande în temple sau să facă sacrificii de animale sau umane.
Pentru a îndeplini acest deziderat, zeii şi reprezentanţii lor din lumea materială, adică preoţii templelor şi regii, au purtat războaie pentru cucerirea unor teritorii. Teritoriile pe care aceşti zei doreau să le stăpânească erau, la rândul lor, stăpânite de alţi zei, care aveau proprii lor reprezentanţi în lumea materială – preoţi ai templelor locale, regi şi armate. În consecinţă au recurs la războaie de cucerire. O dată cucerit un teritoriu de către un zeu, templul local nu era distrus, ci reformatat energetico-informaţional. Zeul local devenea “ajutorul” sau, mai exact spus, sclavul zeului ce cucerise acel teritoriu, astfel că a vorbi în aceste condiţii despre identificări forţate între zei este cam mult. De altfel, visul oricărui zeu era să devină devină un zeu “universal”. Acesta este motivul pentru care zeii îşi alegeau conducători militari ori religioşi proeminenţi, prin intermediul cărora acţionau în scopul de a cuceri lumea.
Multe evenimente dramatice ale trecutului, cercetate astăzi de istoriografie doar din punct de vedere politic sau economic, precum campaniile de cucerire ale lui Alexandru Macedon sau hegemonia Imperiului roman au avut, de fapt, cauze exclusiv spirituale. De exemplu, cauza războaielor de cucerire ale lui Alexandru Macedon este căutată degeaba în situaţia politico-economică a lumii din perioada respectivă. Cauza reală a fost de natură spirituală. Pentru a o detecta trebuie aflat ce zeu l-a ajutat la nivel transfizic pe Alexandru Macedon. În acest caz, rezolvarea subiectului este foarte simplă: în spatele lui Alexandru Macedon s-a aflat o fiinţă transfizică extrem de puternică, numită Zeus. Zeus a fost tatăl lui Alexandru, iar acest aspect trebuie înţeles ad litteram, cât se poate de concret, nu metaforic sau simbolic. De altfel, chiar mama lui Alexandru, Olimpia, grecoaică din Epir, îi reamintea mereu lui Alexandru că este fiul lui Zeus. Regele Filip, considerat de istoriografie drept tatăl lui Alaxandru, s-a speriat la scurt timp după căsătoria cu Olimpia, când a privit-o pe aceasta prin gaura cheii cum doarme noaptea în iatacul personal alături de doi şerpi; oracolul i-a prezis regelui Filip că îşi va pierde ochiul cu care a privit această scenă “interzisă”, ceea ce s-a întâmplat mai târziu, acesta pierzându-şi ochiul într-o luptă. Olimpia era intersată de vrăji şi farmece; ea credea în reîncarnare.
Aşadar, în spatele lui Alexandru Macedon s-a aflat în permanenţă Zeus, scopul final al campaniilor militare fiind cucerirea lumii chiar de către acest zeu. Se pare că, în acea perioadă de timp, chiar a reuşit. Este memorabil în acest context răspunsul lui Alexandru Macedon la reproşul generalilor săi că, după ce i-a cucerit militar, “s-a înrudit” cu perşii. “I-ai făcut pe perşi rudele tale”, i-au reproşat generalii la un moment dat, la care Alexandru a replicat: “V-am făcut pe toţi rudele mele”. De fapt, Alexandru Macedon i-a făcut pe toţi rudele lui Zeus.
Nici despre împăraţii Imperiului roman nu se poate spune altceva. Ei au fost, în primul rând, exponenţii zeilor Capitoliului – în principal ai lui Jupiter. Zeul Jupiter se manifesta auric prin ei. În mod paralel, Jupiter se putea manifesta şi prin forme animaliere; cea mai frecventă formă de manifestare a fost acvila.
O altă eroare cât se poate de regretabilă a comentatorilor şi analiştilor din ziua de astăzi este identificarea zeului “suprem” al vechilor locuitori ai arcului carpatic cu unul dintre zeii gercilor, Saturn. Identificarea a pornit de la scriitorul român Nicolae Densuşianu, aceasta fiind una din pietrele de temelie ale concepţiei sale prezentată în cartea “Dacia preistorică”, apărută în anul 1913. Nicolae Densuşianu afirma, de exemplu, în “Dacia preistorică”, că zeul Saturn a avut un important “simulacru” pe platoul Bucegilor. Prin “simulacru”, Nicolae Densuşianu înţelegea un artefact litic – o stâncă sculptată.
Concepţia lui Nicolae Densuşianu a fost preluată de foarte mulţi autori din ziua de astăzi care tratează astfel de subiecte în spiritul unei lejerităţi conceptuale extrem de nocive. Aceasta identificare nu numai că este eronată, dar este chiar toxică. Într-adevăr, pe platoul Bucegilor, există o reprezentare litică a unui zeu : Sfinxul. Totuşi, Sfinxul de pe platoul Bucegior nu îl reprezintă pe Saturn, ci pe Zalmoxis. Zeul Saturn al grecilor nu a avut nici o legătură cu Zalmoxis. Au fost persoane diferite care au domnit, ca zei, în perioade diferite.
Concluzia este aşadar că zeii protoromânilor – ai dacilor, ai carpilor, ai geţilor etc – nu trebuie confundaţi cu zeii grecilor sau cu zeii romanilor. Dimpotrivă. Zeii grecilor au fost zeii grecilor, zeii protoromânior au fost zeii protoromânilor.
Pe teritoriul protoromâniei au existat în vremea aceea în jur de 56 de zei autohtoni. În ziua de astăzi sunt cunoscute numele a trei dintre ei: Gebeleizis, Zalmoxis şi Zamolxis. Numele acestora sunt cele cunoascute datorită faptului că, din punct de vedere cronologic, au fost ultimii zei ce au domnit asupra Daciei, astfel că au fost reţinuţi de sursele istoriografice.
Trebuie totuşi menţionat că oamenii cerului din arcul carpatic – evident, aceia care au continuat să se reîncarneze pentru a-şi vindeca duhul şi implicit, care au respectat Poruncile lui Dumnezeu – au avut un singur zeu suprem: Dumnezeu. Oamenii cerului din această categorie erau în deplină cunoştinţă de cauză de faptul că “zeul suprem” este Dumnezeu datorită faptului că au avut profesori competenţi: Primordialii Luminii. Primordialii Luminii l-au cunoscut în mod direct pe Dumnezeu încă din primele trei cicluri ale cosmosului; Dumnezeu nu şi-a întors niciodată Faţa de la ei. În toate timpurile, Dumnezeu s-a revelat pe Sine celor pe care îi iubeşte şi-i respectă Poruncile. Aşadar, Primordialii Luminii ştiau cu certitudine, din experienţă proprie, că “zeul suprem” este Dumnezeu; în acea perioadă de timp, numele prin care era desemnat Dumnezeu de strămoşii poporului român era “Cel Ascuns” sau (A)CELA.
Interesant este faptul că în limba română actuală, cuvântul “cela” desemnează o adâncitură sau o cavitate într-un zid, adică un loc ascuns. Acelaşi cuvânt figurează în rugăciunea “Tatăl nostru”: “Cela ce eşti în ceruri”.
“Cela” din “Tatăl nostru” are astăzi semnificaţia “Cel ce este” sau “Acela ce este” (“Eu sunt cel ce sunt”), dar în străvechime desemna chiar numele străvechi al lui Dumnezeu, nume lăsat moştenire de Primordialii Luminii: CELA.
