ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

PROTOROMÂNIA, ŢINUTUL PRIMORDIAL AL OAMENILOR CERULUI

Poporul român de astăzi se trage din acei “Întemeietori” sau “Începători” care odinioară au locuit Centrele de putere Adamclisi şi Sarmizegetusa. În vechile legende ei au primit numele de Babe. Deşi Babele nu s-au născut în lumea materială prin femeie, ci au coborât în duhurile lor originare din enclavele transfizice ale Centrelor de putere, din coapsa lor s-au născut mai multe linii genealogice de oameni ai cerului din care, ulterior, s-a format poporul român. Acesta este motivul pentru care habitatul actual al poporului român poate fi considerat Ţinutul originar al oamenilor cerului – adică Protoromânia. Ulterior, alături de oamenii cerului, pe teritoriul Protoromâniei au locuit, în proporţii diferite, fii ai oamenilor şi fii ai zeilor.

Istoria Protoromâniei poate fi împărţită în mai multe epoci, pe de-o parte în funcţie de preeminenţa uneia sau alteia dintre categoriile de fiinţe omeneşti menţionate, iar de cealaltă parte în funcţie de evenimentele cu mare impact în care aceste fiinţe au fost implicate.

La fel ca pe întregul protopământ, prima epocă a Protoromâniei a fost epoca Primordialilor Luminii. Primordialii Luminii au fost primele fiinţe omeneşti care au locuit pe protopământ şi, implicit, pe teritoriul Protoromâniei. Primordialii Luminii au cunoscut Adevărul, au fost permanent în contact cu Dumnezeu, iar Dumnezeu nu şi-a întors niciodată Faţa de la ei. Primordialii Luminii au locuit în enclava Centrului de putere din Transilvania încă de la începutul existenţei protopământului până în prezent (Nota bene: Primordialii Luminii au existat în cosmosul spiritual încă din primul ciclu al cosmosului). Urmaşii Primordialilor au fost deja menţionaţii Copii ai lui Dumnezeu – spiritele pure provenite din Lumea fără formă, care au dus mai departe moştenirea Primordialilor Luminii.

A doua epocă a debutat în momentul în care câţiva oameni ai cerului denumiţi Babe au adus la întrupare fii şi fiice prin parthenogenză, întemeind mai multe linii genealogice. Babele au fost oameni ai cerului androgini cu aspect preponderent feminin, din clasa a doua de duhuri. Primul loc în care s-au manifestat Babele a fost Centrul de Putere Adamclisi, în Dobrogea. A urmat zona Sarmizegetusei. Numărul Babelor nu a fost prea mare; în total au fost în jur de 12-14 Babe din fiecare Centru de putere; aşadar, în total au fost în jur de 24 Babe. Prin intermediul Babelor, oamenii cerului (din a treia clasă de duhuri) au început să se întrupeze în palierul cuantic material. Ulterior, sub conducerea Babelor şi, uneori, a progeniturilor directe ale Babelor, oamenii cerului au început să migreze de-a lungul şi de-a latul protopământului. O parte – cea mai mare parte – a rămas pe teritoriul Protoromâniei, iar o altă parte a migrat spre alte zări. Cu toţii au întemeiat regate. Fiecare regat era condus de o Babă, cap de linie genealogică. Din acest motiv a doua epocă poate fi denumită „epoca regatelor Babelor”.

Pe teritoriul României, principalele regate ale Babelor erau amplasate în următoarele locuri: în zona Adamclisi şi în zonele unde odinioară au fost amplasate cetăţile greceşti Callatis şi Tomis (Dobrogea); în zona Sarmizegetusa (munţii Orăştiei); în Munţii Bucegi (Peştera Ialomiţei, Sfinxul, Vârful Omu; în zona Roşiei Montană; în zona Câineni (jumătatea distanţei dintre Sibiu şi Rm. Vâlcea); în zona Bran; în zona localităţii Covasna-Voineşti, acolo unde de curând a fost descoperită o veche cetate dacică denumită Cetatea Zânelor (Judeţul Covasna); în Ţara Luanei (judeţul Buzău); pe aliniamentul Brazdei lui Novac, lângă Craiova; în nordul Maramureşului şi sudul Ucrainei actuale; în nordul Moldovei, acolo unde astăzi locuiesc huţulii; pe teritoriul Bulgariei actuale, în zona limitrofă munţilor Balcani şi Rhodopi.

Cea mai importantă migraţie a oamenilor cerului a început din Dobrogea. Din zona Dobrogei migraţia oamenilor cerului s-a desfăşurat spre est şi spre vest. În migraţia lor spre vest, oamenii cerului au atins nordul Franţei actuale şi partea estică a Spaniei (Ţara Bascilor). Spre nord-est migraţia oamenilor cerului s-a desfăşurat de-a lungul unui culoar foarte larg ce leagă Dunărea de nordul Rusiei. Spre sud-est migraţia oamenilor cerului a ajuns până în zona Iranului şi a Iraqului de astăzi. Oamenii cerului au ajuns în cele din urrmă până în estul extrem (Extremul Orient), în China şi India. În toate aceste locuri, sub conducerea Babelor, au fost întemeiate regate. În regatele Babelor s-au format noi linii genealogice de oameni ai cerului, care au continuat să se încarneze şi apoi să se reîncarneze pentru a se vindeca. Ulterior, în urma procreaţiei defectuoase, oamenii cerului au avut ca progenituri fii ai oamenilor; la rîndul lor, fiii oamenilor născuţi de oamenii cerului au născut alţi fii ai oamenilor, astfel că au apărut pe eşichierul pământului seminţii şi linii genealogice noi de fii ai oamenilor.

 Tot în a doua epocă a istoriei Protoromâniei au început să se manifeste zeii – adică acei oameni ai cerului care au refuzat planul lui Dumnezeu de reîntoarcere. Zeii au avut fii şi fiice, care au format noi linii genealogice care s-au adăugat celor deja existente.

Cei mai vechi zei au apărut în cosmos înaintea formării Oceanului de Lumină; ei au avut forma unor şerpi sau dragoni înaripaţi, dar se pare că s-au manifestat uneori şi printr-o formă umanoidă; pe aceşti zei foarte vechi dacii i-au considerat strămoşii lor primordiali, astfel că i-au reprezentat pe steagul lor de luptă. Ulterior, cei denumiţi solomonari i-au avut drept învăţători.

De-a lungul istoriei sale, teritoriul Protoromâniei şi-a modificat de mai multe ori configuraţia. De fapt, configuraţia Protoromâniei s-a modificat în mai multe etape; prima modificare radicală a fost în răstimpul potopului, când s-a modificat configuraţia întregului pământ. Au urmat însă şi alte modificări de amploare, începând cu retragerea (ridicarea) Regatelor Babelor în infraeteric. În urma retragerii Regatelor Babelor în infraeteric pământul s-a comprimat, dar au rămas Lipiturile, adică faliile pe unde izvorăsc energiile transfizice în palierul cuantic material.

O dată cu apariţia Lipiturilor a început de facto a treia epocă a istoriei protopământului, în care zeii şi armatele de fii ai zeilor au început un amplu război de cucerire a teritoriilor limitrofe acestora. Zeii aveau mare nevoie de energiile provenite din Lipituri pentru a supravieţui în cosmos; mai mult decât atât, datorită energiilor ce se scurgeau prin Lipituri, zeii dobândeau puteri spirituale redutabile. Din acest motiv a treia epocă poate fi denumită „epoca zeilor”.

Zeilor şi armatelor formate din fii ai zeilor (liniile lor genealogice) li s-au opus oamenii cerului întrupaţi, care au încercat să formeze bariere în ţinuturile limitrofe Lipiturilor. Astfel a început războiul dintre fraţi: de-o parte zeii (oameni ai cerului care nu au dorit să se reîntoarcă la Dumnezeu), iar de cealaltă parte oamenii cerului întrupaţi, care au fost ajutaţi la rândul lor de oamenii prometeici şi de oamenii cerului decorporaţi din palierul morţilor vii.

Pentru a se apăra, oamenii cerului întrupaţi au construit cetăţi de apărare pe aliniamente din proximitatea Lipiturilor. Fiind uriaşi de aproximativ 2.5 – 3 metri, cetăţile construite de oamenii cerului au fost la rândul lor uriaşe. Pentru istoriografie este un mare mister faptul că în antichitate au fost construite cetăţi în locuri pustii şi neprimitoare, lipsite de materii prime sau de oportunităţi necesare dezvoltării civilizaţiei materiale. În consecinţă, istoriografia consideră că în acea perioadă oamenii erau primitivi sau naivi, dar de fapt naivitatea este a istoriografiei, nu a oamenilor din acea perioadă, care ştiau foarte bine ce fac. Oamenii cerului din acea perioadă au construit cetăţi impresionante tocmai pentru a apăra Lipiturile. Toate cetăţile de apărare au fost încojurate fie de ape curgătoare (atunci când era posibil), fie de şanţuri pline cu apă pentru că zeii, care se comportau ca nişte fantome (de fapt, cam asta erau), nu puteau trece peste ape.

În cele din urmă, zeii şi armatele de fii ai zeilor întrupaţi au reuşit să cucerească cetăţile şi să ocupe teritoriile limitrofe Lipiturilor, alungându-i pe oamenii cerului întrupaţi, care s-au retras în locuri pustii.

După cucerirea pământului şi, implicit, a teritoriului Protoromâniei, zeii au încercat să spargă palierele cuantice, pentru a cuceri ceea ce ei credeau că este „cerul”, adică locul unde este situat Scaunul de Domnie al lui Dumnezeu – primul palier cuantic creat de către Dumnezeu.

În acea perioadă de timp, lumea se prezenta ca o ceapă: la mijloc era lumea materială, care avea mai multe subpaliere, în partea de jos erau iadurile în număr de 76, urma palierul cuantic morţilor vii, iar apoi urmau enclavele zeilor din văzduh; dincolo de enclavele zeilor se afla haosul. Dincoace de enclavele zeilor era însă lumea eterică, unde se aflau citadelele oamenilor prometeici, iar dincolo de lumea eterică se aflau palierele cuantice create de către Dumnezeu. Dacă ne-am imagina un imens vas plin cu apă atunci ne-am apropia de ceea ce înseamnă cosmosul lui Dumnezeu, iar dacă ne-am imagina cum cineva picură cu un stilou picături de cerneală albastră în acest vas ne-am apropia de ceea ce înseamnă enclavele zeilor. Enclavele zeilor pluteau ca nişte picături de cerneală albastră în vastul cosmos al lui Dumnezeu.

Totuşi, palierele cuantice create de către Dumnezeu sunt separate între ele de câte o membrană protectoare ce nu poate fi penetrată de nici o fiinţă, dar zeii nu s-au sinchisit de acest amănunt sau, poate, în acea perioadă, nu i-au acordat importanţă. Drept pentru care, în efortul de a cuceri ceea ce considerau a fi „cerul”, zeii au construit edificii impunătoare, ce pot fi desemnate în ziua de astăzi prin formularea veterotestamentară de Turnuri Babel. În antichitate au fost construite pe suprafaţa pământului mai multe Turnuri Babel. Turnul Babel menţionat în Vechiul Testament este doar unul dintre edificiile construite în vechime cu scopul penetrării sau „spargerii” palierelor cuantice. Primul Turn Babel a fost construit în Dobrogea, iar al doilea în Munţii Bucegi. Dacă din primului Turn Babel nu mai există vestigii pe teritoriul Dobrogei de astăzi (sau, poate, n-au fost încă descoperite), din cel de-al doilea Turn Babel au rămas doar câteva vestigii. Este vorba despre pietrele denumite „Babele” în ziua de astăzi.

Principala caracteristică a Turnurilor Babel construite în antichitate nu a fost înălţimea construcţiei, ci funcţionalitatea. Funcţionarea Babelului – a oricărui Turn Babel – indică scopul pentru care a fost construit: penetrarea palierelor cuantice. Zeii considerau (asta credeau ei atunci) că pentru penetrarea palierelor cuantice este nevoie de o unitate fără precedent din partea tuturor întru crearea unei forme-gând unică, foarte puternică, prin intermediul căreia pot fi penetrate palierele cuantice. Astfel că s-au adunat toţi zeii la un mare conciliu (care a fost denumit în acea perioadă „Marele Conciliu Purpuriu”) şi au decis să creeze o formă gând foarte puternică.

În principiu, raţionamentul zeilor a fost foarte corect: doar prin crearea unei forme-gând sau, mai precis spus, a unei emoţii sufleteşti (a unei trăiri) foarte puternice obţinută prin concentrarea mentală a tuturor zeilor pot fi penetrate palierele cuantice. Zis şi făcut. Cum au decis zeii aşa s-a făcut. Totuşi, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg; după ce au penetrat palierele cuantice, zeii au constatat însă că dincolo de palierul cuantic al infraetericului (văzduhului) nu se află palierul cuantic primordial – al Scaunului lui Dumnezeu -, cum credeau ei, ci regatul morţilor vii, adică ceea ce astăzi poartă numele de palierul astral (palierul astral s-a format ulterior, prin transformarea regatului morţilor vii în momentul coborârii lui Iisus Hristos în iad, imediat după crucificare). Astfel că operaţiunea zeilor de a construi un turn care să atingă cerul a fost un răsunător eşec.

Totuşi, pentru a compensa eşecul, în perioada următoare fiii zeilor din palierul material au construit temple prin intermediul cărora puteau să ia legătura cu părinţii lor – zeii. Evident, principalele temple au fost construite de-a lungul Lipiturilor – mai exact spus, în teritoriile limitrofe Lipiturilor deja cucerite. În interiorul fiecărui templu se afla camera zeului, denumită în antichitate adyton; camera zeului era locul unde se realiza joncţiunea între enclava personală a zeului din văzduh şi palierul cuantic material şi, implicit, locul unde zeii se puteau manifesta pentru a fi observaţi de fiii lor întrupaţi.

După cucerirea întregului pământ şi după alungarea oamenilor cerului, în lipsă de altă ocupaţie, zeii au început să se războiască între ei. De fapt, era o concurenţă acerbă în ceea ce priveşte cucerirea celor mai bune locuri limitrofe Lipiturilor, locuri care, oricum, erau limitate ca număr.

Pe plan global, cele mai importante locuri limitrofe Lipiturilor – acolo unde se aflaseră odinioară regatele luminoase ale Babelor ce s-au ridicat în palierul infraeteric – erau situate pe înălţimile munţilor: Munţii Carpaţi şi Munţii Dobrogei (România), Munţii Balcani (Bulgaria), Muntele Athos şi Muntele Olimp (Grecia de nord), zona Muntelui Taygetus, în apropierea oraşelor antice Corint şi Micene (Peloponez), Munţii Caucaz (Georgia, Armenia etc). De asemenea, Lipituri importante se aflau în câteva locuri de pe teritoriul Turciei de azi (Podişul Anatoliei şi coasta de vest a Turciei, ce cuprindea zona oraşelor antice Troia, Efes, Milet etc), Mesopotamiei (teritoriul fertil situat între fluviile Tigru şi Eufrat, mai ales în zona anticului oraş Babilon), partea de nord a Africii: Egipt (Cairo, Alexandria, Memphis, Teba, Luxor – Karnak), Tunisia (locaţia fostului oraş Cartagina). După cum poate fi lesne remarcat, ruinele templelor ce au străbătut veacurile până în ziua de astăzi indică cu foarte mare precizie locurile unde s-au aflat odinioară Lipiturile.

La rândul lor, miturile popoarelor antichităţii ce au parvenit până în ziua de astăzi prezintă crâmpeie ale unor evenimente mai mult sau mai puţin dramatice ce s-au desfăşurat aproape în exclusivitate în cea de-a treia epocă – epoca zeilor şi a războaielor pentru Lipituri. Nu s-a păstrat nici un mit antic care să prezinte evenimente desfăşurate în primele două epoci: în epoca Primordialilor Luminii şi în epoca Babelor, motiv pentru care primele două epoci sunt total necunoscute în ziua de astăzi. De fapt, nu există nici mituri care să prezinte evenimente din timpul domniei primilor zei, zeii cei bătrâni cum li se spunea odinioară. Toate miturile ce au parvenit până în prezent relatează evenimentele doar din perspectiva ultimilor zei de dinainte de întruparea lui Iisus Hristos.

Bunăoară, mitologia grecilor prezintă evenimente desfăşurate în timpul domniei lui Zeus, amintind doar în treacăt că înaintea acestuia au mai domnit zeii Cronos şi Uranus. În mod identic, miturile egiptenilor prezintă doar evenimente desfăşurate în timpul domniei zeului Osiris, fără a menţiona ce s-a întâmplat bunăoară în perioada domniei zeilor Ptah, Atum sau Ra. Nici miturile popoarelor mesopotamiene nu fac notă discordantă: prezintă doar evenimente desfăşurate pe timpul zeului Marduk (în cinstea căruia au fost construite vestitele ziggurate), fără a menţiona ce s-a petrecut pe timpul zeilor bătrâni: Anu, En-Lil, Ea etc. La rândul lor, miturile vechilor daci, atât cât sunt cunoscute printr-o „reinterpretatio” ce a aparţinut unor scriitori greci precum Herodot sau Strabon, nu menţionează evenimentele desfăşurate pe timpul lui Gebeleizis, un zeu deja bătrân, ci doar crâmpeie din perioada de glorie a zeului Zalmoxis – mai exact spus, din perioada de glorie a cultului zeului Zalmoxis.

Istoria celei de-a treia epoci – epoca zeilor – pe teritoriul Protoromâniei a fost însă mult mai complexă decât lasă să se înţeleagă crâmpeiele unor informaţii reinterpretate de scriitorii greci din antichitate. Pe teritoriul Protoromâniei au existat în jur de 56 de zei principali; fiecare zeu a avut propriile sale temple în palierul material şi propria sa enclavă transfizică în văzduh; fiecare zeu a avut propriile sale progenituri, fii şi fiice, care s-au perpetuat de-a lungul veacurilor. Dintre numele celor 56 de zei mai sunt cunoscute în prezent doar două: Gebeleizis şi Zalmoxis. Dintre cei 56 de zei ai vechii Protoromânii, actualmente mai există doar 27, ceea ce înseamnă că încă mai există 27 de enclave în văzduh. Zalmoxis nu face parte dintre cei 27 de zei supravieţuitori; nici enclava sa transfizică nu mai există. În schimb, încă există pe teritoriul actual al României liniile genealogice ieşite din coapsa sa – fiii şi fiicele sale. Există, de asemenea, în proporţii diferite, urmaşi ai liniilor genealogice născute odinioară din coapsa celorlaţi zei ai Protoromâniei.

Domnia zeilor Protoromâniei (şi a liniilor genealogice născute din coapsa lor) a fost grav perturbată când, spre mijlocul celei de-a treia epoci, zeii Africii de nord (în special zeii Egiptului) şi ai Asiei mici au pornit o ofensivă de mare amploare pentru cucerirea de noi teritorii. Erau vizaţi zeii Greciei antice, zeii de pe coasta de est a Turciei, în special zeii Troiei, şi zeii Protoromâniei. De asemenea, era vizată Peninsula Italică, adică locul unde ulterior avea să se formeze Imperiul Roman. Motiv pentru care, cei 56 de zei ai Protoromâniei au organizat un conciliu al zeilor, unde au organizat o mare coaliţie, parafată printr-un legământ. La coaliţie au aderat nu numai zeii Protoromâniei, ci şi unii dintre zeii Greciei, precum şi zeii ce domneau asupra unor teritorii situate astăzi pe teritoriul Rusiei, Bulgariei şi Turciei (în special al Troiei). Zeii din aceste locaţii proveniseră iniţial tot de pe teritoriul Protoromâniei, dar migraseră la un moment dat spre cele patru zări în căutare de Lipituri.

Într-un răstimp destul de scurt, zeii Africii de nord şi ai Asiei mici au cucerit Troia şi mare parte din Grecia antică. Troia a fost distrusă, precum a lăsat mărturie poetul grec Homer, dar zeii acesteia – care nu erau alţii decât câţiva dintre vechii zei ai Protoromâniei -, prin intermediul unui personaj istoric real numit Eneea, au ajuns în cele din urmă la Roma. Operaţiunea lui Eneea a vizat preluarea vaselor ceremoniale din templele Troiei pe cale de a fi jefuită şi incendiată şi mutarea acestora în Peninsula Italică. În condiţiile distrugerii templelor din Troia, vasele ceremoniale rămăseseră singurele elemente (magice) de legătură între zeii din văzduh şi palierul cuantic material. După mai multe peripeţii, Eneea a întemeiat cetatea Alba Longa (în regiunea care ulterior avea să se numească Latium); latinii, primii locuitori ai Albei Longa, au fost cu precădere oameni ai cerului întrupaţi. Ulterior, după aproape 300 de ani, urmaşii lui Eneea au întemeiat Roma (Romulus şi Remus au fost descendenţi direcţi ai lui Eneea). Prin activitatea zeilor Troiei care au migrat la Roma s-a format ulterior Imperiul Roman. Evenimentele fugii lui Eneea din cetatea Troiei şi întemeierea cetăţii Alba Longa au fost descrise cu lux de amănunte de poetul antic Vergilius în cartea sa Eneida.

Totuşi, după câteva sute de ani, zeii Protoromâniei proveniţi din Troia au fost alungaţi şi din Roma. Locul lor a fost luat de alţi zei, mult mai agresivi, în frunte cu cel denumit Jupiter de romani. O dată cu victoria zeului Jupiter, ponderea populaţiei din Peninsula Italică s-a modificat; dacă, iniţial, în Latium erau majoritari oamenii cerului, ulterior raporturile etnice s-au schimbat: au început să predomine fiii zeilor şi fiii oamenilor.

Sub conducerea zeului Jupiter, peste secole, romanii au atacat teritoriul Protoromâniei pentru a-i îngenunchia definitiv pe zeii părinţi, dar şi pe oamenii cerului întrupaţi. Războaiele daco-romane de la finele primului secol al erei creştine au fost doar interfaţa unor evenimente de ordin spiritual. Romanii n-au fost însă victorioşi în Protoromânia; analele romane care descriu victorii glorioase ale legiunilor împăratului Traian sunt falsuri în acte publice. Zeii Protoromâniei (cei 56 de zei) s-au hrănit pur şi simplu cu sufletele romanilor ucişi în războaiele cu dacii.

Concluzia este că nu a existat nici o simbioză daco-romană după aşa-zisa cucerire a unei părţi a Protoromâniei denumită Dacia de către romani. Nici cu privire la adoptarea limbii latine de către locuitorii Protoromâniei, vechile anale romane nu spun adevărul. Nu protoromânii au preluat limba latină de la romani după cucerirea Daciei, ci romanii au preluat-o, cu câteva secole înainte, de la acei locuitori care au populat pe vremea lui Eneea cetatea Alba Longa, locuitori care erau cu precădere oameni ai cerului, proveniţi din Protoromânia; datorită faptului că aceşti locuitori s-au numit (sau au fost denumiţi de alţii) latini regiunea respectivă a primit numele Latium.

Într-adevăr, zeii Africii de nord şi Asiei au câştigat războiul cu ceilalţi zei, fraţilor lor, de pe continentul european, dar după răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos victoria lor nu a mai valorat nici cât o ceapă degerată. O uriaşă plasă mesianică apărută în momentul morţii pe cruce a lui Iisus Hristos a blocat activitatea tuturor zeilor de pe suprafaţa pământului.

O dată cu apariţia uriaşei plase mesianice s-a încheiat epoca zeilor şi a început epoca hristică, a patra epocă a Protoromâniei, care continuă şi în prezent.