CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI
DRUMUL MUIERILOR
Drumul Muntenilor a continuat să existe până în secolul al nouăsprezecelea al erei creştine – sau poate chiar până la începutul secolului XX. În perioada Evului mediu, Drumul Muntenilor a fost redenumit, căpătând numele de Drumul Muierii sau al Muierilor. Mai degrabă al muierilor decât al muierii, întrucât a fost vorba despre mai multe… muieri.
Cu privire la această rebotezare a străvechiului drum al muntenilor stau mărturie două legende ale locului. Prima dintre ele face parte din tezaurul oral al locurilor, iar cea de-a doua a fost consemnată pentru posteritate de cei care, în anul 1899, sub patronajul Regelui Carol I şi sub atenta îndrumare şi coordonare a lui George Ioan Lahovari, C.I. Brătianu şi George G. Tocilescu au realizat Marele Dicţionar Geografic al României.
Prima legendă spune că Drumul Muierii a fost inaugurat de o femeie („muiere”) din părţile locului, care a dorit să ajungă undeva prin judeţul Gorj (Gorj: Ţinutul Jiului de sus; Dolj : Ţinutul Jiului de jos), în apropiere de Peştera Muierii, fără a trece vreo apă mai mare. Şe ştie că în vremurile trecute, existau prea puţin vaduri peste râuri, astfel că era imperios necesar de a ajunge în condiţii optime, pe drum uscat, într-un loc mai depărtat, fie cu turmele de oi sau bovine, fie cu căruţa.
A doua legendă a fost furnizată, aşa cum a fost menţionat, de Marele Dicţioar Geografic coordonat de George Ioan Lahovari, în volumul al doilea, la pagina 412: „Dealul Muierii ce se întinde din Muntele Păpuşa de la N la S, străbătând plaiul Vulcan, plasa Amaradia şi plasa Gilortului în părţile lor de est, formând hotar despărţitor între judeţele Gorj şi Vâlcea, se termină aproape de Dunăre, dincolo de Locustreni, Jud. Dolj. Poartă deosebite denumiri ca: Culmea Zănoaga, Dealul Muerei, Poenari etc. Servea de drum mocanilor ce se cobor cu oile de la munte pentru a evita trecerea râurilor care în general primăvara sunt crescute. În partea dinspre comuna Saca se află nişte ruine, într-o poiană zisă Cetatea. Despre acest deal legenda spune că, în vechime, nişte tătari s-ar fi aşezat prin prejur şi au construit cetatea, ale cărei urme se cunosc şi astăzi. Jaful şi barbariile tătarilor, disperând populaţiunea şi mai cu seamă pe femei, ele s-ar fi decis ca să se înarmeze cu ce or putea şi au izbutit a-i goni în toată lungimea acelui deal, până i-au trecut spre Craiova, iar dealul de atunci încoace s-a numit Dealul Muerei” (14).
Aşadar, Drumul Muierii străbătea „Dealul Muerei” pe o întindere apreciabilă, servind ciobanilor care se coborau cu oile de la munte. Marele Dicţionar Geografic al României menţionează şi cetatea din satul Muiereni, denumit acolo Muerişul: „sat… situat pe stânga Amaradiei, la 4 km nord de Goieşti, cătunul de reşedinţă al comunei. Este aşezat într-o vale care formează la nord Dealul Muerei, iar la sud Dealul Muereni… În apropiere de sat se văd ruine dintr-o cetate romană. Ţăranii din împrejurimi numesc acest loc Cetatea Muerei” (Marele Dicţionar Geografic al României, 1899, vol II, pag. 413).
Este foarte important de menţionat faptul că vestigiile vechii aşezări întărite, „cetatea romană” despre care aminteşte Dicţionarul Lahovari, sunt situate chiar în vecinătatea actualului amplasament al bisericii din satul Muiereni ce face parte din comuna Goieşti.
Ceea ce este mai mult decât surprinzător este faptul că biserica din satul Muiereni, care are Hramul Adormirii Maicii Domnului, a fost construită în anul 1745, aşadar cu opt ani înaintea demarării construirii bisericii din satul Cruci. De fapt, biserica din Muiereni (Muerişu) este cam de acelaşi calibru ca şi biserica din satul Cruci: are o istorie îndelungată şi ascunde multe taine.
După cum informează Dicţionarul istoric al localităţilor din Jud Dolj, satul Muiereni, care face parte din comuna Goieşti, apare pentru prima oară în documente în anul 1603, într-un hrisov prin care domnitorul Radu Şerban, ce i-a succedat pe tronul Ţării Româneşti lui Mihai Viteazul, întăreşte comisului Gheorghe stăpânirea asupra ocinii Muerea, „cumpărată de acesta partea Călugărului şi a nepotului lui Dumitru şi partea Avrămeştilor, toată şi din câmp şi din apă...”. (15)
În anul 1828, moşia Muiereni era stăpânită de megieşi şi de culcerul Grigorie Murgăşanu, iar în 1831 era stăpânită de-a valma de Costache Murgăşanu, Grigorie Murgăşanu şi de diaconul Chiriţă „cu cetaşii lor”. (15) Toate sursele disponibile, inclusiv Dicţionarul Lahovari, îl dau drept ctitor al bisericii din satul Muiereni pe slugerul Ioan Băluţă. Biserica din Muiereni a fost rezugrăvită în anul 1887 şi restaurată în forma actuală în anul 1937.
Tradiţiile orale, transmise de către bătrânii satului, afirmă că, în decursul timpului, biserica din Muiereni a devenit loc de refugiu pentru locuitori în cazul incursiunilor hoardelor turceşti. Spre deosebire de cea din satul Cruci, biserica de la Muereni este intactă, deşi are nevoie de unele reparaţii. Biserica de la Muereni poate fi vizitată şi astăzi. Mai trebuie specificat şi faptul că, pe teritoriul comunei Goieşti, în afara celor două biserici vechi deja menţionate, cea din satul Cruci şi cea din satul Muiereni, mai există încă două: este vorba despre bisericile din fostele sate Vogna, şi Vladimiri.
Biserica din fostul sat Vogna este actualmente o ruină. Doar zidurile laterale mai stau în picioare. Pe unul din ziduriile pe jumătate năruite se păstrează totuşi pisania: „Această Sfântă şi Dumnezeiască Biserică care se numeşte cu Hramul Sfântului Haralambie (…), zidită în temelia ei şi în toate ce se văd cu cheltuiala şi osteneala domnului Jupan Ion pan Ciorăscu vel pitar împreună cu soţia sa Elena pităreasă spre pomenirea neamului dumnealor în zilele luminatului Domn Io Grigorie Ghica, voievod cu blagoslovenia Prea Sfinţiei Sale Părintelui Episcopiei Râmnicului Neofit, anul 1824″. (14)
Nu se mai ştie cine a fost Ion Ciorăscu, după cum nu se mai ştie cât de mare a fost satul Vogna, căci acum nu mai există nici o casă. Se pare că la un moment dat, biserica a ars. Istoricii Dinică Ciobotea şi Vladimir Osiac sunt foarte laconici în exprimare: „Satul Vogna este dispărut. Un singur vestigiu mai aminteşte de el: ruina bisericii de zid din fostul sat, construcţie din primele decenii ale secolului al XIX-lea„. (14)
Despre bisericile din comuna Goieşti, Marele Dicţionar Geografic al României din 1899 afirmă că sunt în număr de trei (satul Cruci făcea parte din altă plăşie, deci nu a fost pusă la socoteală): „una, care este în ruină, despre care se zice că este fondată de Tudor Vladimirescu, a doua în satul Goieşti, cu Hramul Sf. Gheorghe şi Niculae, a treia în satul Muerişi, fondată de slugerul Băluţă„. (14)
Detaliile cu privire la construirea bisericii din Vogna sunt învăluite în mister, ca şi ale dispariţiei sale de altfel, iar despre biserica din satul Vladimiri nu există informaţii aproape de loc, ea fiind cel mai probabil cea despre care Dicţionarul Geografic Lahovari afirmă că „se zice că a fost fondată de Tudor Vladimirescu”, numele satului fiind de altfel elocvent: Vladimiri.
După cum informează Dicţionarul istoric al localităţilor din Jud Dolj, satul Vladimiri este atestat într-un hrisov emis de Voievodul Gavrilă Moghilă, în anul 1620, prin care întăreşte lui Popa Ghiuoaca şi lui Popa Barbul cu fraţii lor ocină în Mălăieşti. Ca martor este citată o persoană pe nume Lupul din Vladimiri (op. cit. pg. 222).
În anul 1831, moşia din Vladimiri aparţinea lui C. Vladimirescu şi lui Radu Manziliu şi avea 36 de familii. În anul 1864 când au fost împropietăriţi peste 300 de clăcaşi în Goieşti, apar iarăşi un R. Vladimirescu şi un Ştefan Vladimirescu. Evident, se poate considera că între familia, probabil puternică odinioară a Vladimireştilor din satul Vladimiri, comuna Goieşti, şi Tudor Vladimirescu din Vladimirii Gorjului, conducătorul revoluţiei de la 1821, nu poate să fie decât o coincidenţă de nume. Totuşi, tradiţiile orale din satul Goieşti indică faptul că Domnul Tudor, din Vladimirii Gorjului, a fost la Goieşti sau a fost în relaţie, poate chiar de rudenie, cu Vladimireştii locali. Foarte probabil că, în cazul în care biserica din satul Vladimiri a fost într-adevăr ctitorită de către Domnul Tudor, precum afirmă Dicţionarul Geografic Lahovari, evenimentul să se fi produs cu mult timp înainte de declanşarea revoluţiei de la 1821, probabil în perioada în care Tudor făcea naveta între Craiova şi Bucureşti pentru a se judeca pentru nişte pământuri cu potentaţii funciari ai vremurilor de atunci.
Se ştie că, înainte de a deveni vătaf de plai la Cloşcani şi de a intra în oastea pandurilor, deci înaintea anului 1806, Tudor din Vladimirii de Gorj a activat o perioadă de timp ca administrator de moşie pentru un mare boier din Craiova, Ioniţă Glogoveanu, pe care l-a reprezentat în numeroase procese ce priveau comerţul cu vite şi tranzacţionarea parcelelor de pământ. Deşi fusese educat la curtea boierului Glogoveanu, mai ales după ce a intrat în oastea pandurilor, adică după anul 1806, Tudor s-a depărtat de acesta, constituindu-şi o avere însemnată şi făcând comerţ pe cont propriu.
Având în vedere toate acestea, nu este exclus ca biserica din comuna Vladimiri să fi fost o ctitorie a lui Tudor din Vladimirii de Gorj sau, oricum, acesta să fi participat financiar la construirea sa.
