UMBERTO ECO

PENDULUL LUI FOUCAULT

( IL PENDOLO DI FOUCAULT)

Pendulul lui Foucault este împărțit în zece părți, fiecare fiind reprezentată de către un sefirot. Titlul este inspirat de pendulul Foucault, creat pentru a demonstra mișcarea de rotație a Pământului.

Romanul este impresionant atât datorită extraordinarului presupus plan al templierilor, cât și al multitudinii de referințe ale autorului la ocultism, cabala, alchimie și teoria conspirației:

Principalele personaje ale romanului sunt trei prieteni, Belbo, Diotallevi, care lucrează pentru mica editură Garamond din Milano, și Casaubon (naratorul). Într-o zi ei primesc vizita unui colonel Ardenti, care dorea să publice o carte despre un plan secret al cavalerilor templieri de a domina lumea, singura sa sursă fiind un petic de hârtie cu un text codificat, pe care colonelul pretindea că îl descifrase parțial. A doua zi Ardenti dispare, și povestea pare să fie uitată.

Casaubon pleacă pentru câțiva ani în Brazilia. La întoarcere se angajează alături de prietenii săi la editură, unde încep să lucreze la o serie de cărți despre ocultism. Citesc foarte mult material de această natură și, ca un joc intelectual, încep să facă tot felul de legături neobișnuite între diferite evenimente istorice, prin prisma unei inventate conspirații istorice.

Pornită inițial ca o joacă, ei încep să completeze Planul evocat de colonelul Ardenti, să descopere noi legături nebănuite, astfel încât se prind în propriul joc și ajung chiar să creadă, într-o oarecare măsură, că ar putea fi adevărat.

Confom teoriei inventate de protagoniști, secretul templierilor era că aceștia descoperiseră, în timpul cruciadelor, cum să controleze niște energii secrete, „curenții telurici”. La destrămarea ordinului ei se împart în 6 grupuri, în diferite colțuri ale Europei, fiecare grup fiind în posesia unei părți din secret. La fiecare 120 de ani, un grup își transmitea partea de secret altui grup, astfel că după 600 de ani secretul ar fi fost reconstituit în totalitate. Din cauza diferenței de calendar dintre estul și vestul Europei, un grup nu sosește la întâlnire la data stabilită și lanțul se întrerupe.

Cercuri oculte care au crezut teoria încep să suspecteze că ei cunosc acest secret, și îi urmăresc pe protagoniști, Belbo fiind spânzurat de pendulul lui Foucault din Paris, Diotallevi moare de cancer, iar cartea se termină cu Casaubon părând resemnat la gândul că va fi și el capturat.
apud wikipedia

*
Fragment din cartea lui Umberto Eco – Pendulul lui Foucault ( Il pendolo di Foucault):

„Atunci am văzut Pendulul. Sfera, mişcându-se la extremitatea unui fir lung fixat de bolta corului, îşi descria oscilaţiile ample într-o izocronă maiestate. Eu ştiam – dar oricine ar fi putut să-.şi dea seama de asta în vraja acelei molcome respirări – că perioada era reglată de raportul dintre rădăcina pătrata a lungimii firului şi acel număr, care, iraţional pentru minţile
sublunare, prin divină înţelepciune leagă obligatoriu circumferinţa de diametrul tuturor cercurilor cu putinţă – astfel că timpul plutirii acestei sfere de la un pol la celălalt era efectul unei misterioase conspiraţii între cele mai temporale dintre măsuri, unitatea punctului de suspensie, dualitatea unei dimensiuni abstracte, tetragonul secret al rădăcinii, perfecţiunea cercului. Mai ştiam că pe verticala punctului de suspensie, la bază, un dispozitiv magnetic, comunicîndu-şi atracţia unui cilindru ascuns în miezul sferei, asigura constanţa mişcării, artificiu destinat să contracareze rezistenţele materiei, dar care nu se opunea legii Pendulului, ba chiar permitea să se manifeste, deoarece în vid, orice punct material greu, suspendat la extremitatea unui fir neextensibil şi fără greutate, care nu suferă rezistenţa aerului si nu produce frecare în punctul lui de sprijin, ar fi oscilat în mod regulat o veşnicie. Sfera de aramă arunca reflexe palide şi schimbătoare, după cum ajungea în bătaia ultimelor raze de soare ce „străbăteau prin vitralii. Dacă, aşa cum se petrecea altădată, ar fi atins cu vârful ei un strat de nisip umed întins pe podeaua corului, ar fi desenat la fiecare oscilaţie o dîră uşoară pe sol, iar dîra, schimbîndu-şi infinitesimal direcţia cu fiece clipă, s-ar fi lărgit din ce în ce mai mult … O poveste despre lente şi milenare migraţii, poate aşa se mişcaseră aliaţii continentului Mu, într-o peregrinare tenace şi posesivă, din Tasmania pînă în Groenlanda, de la Capricorn pînă la Rac, din insula Prinţului Eduard pînă în Svalbard. Vîrful repeta, nara din nou într-un timp contractat ceea ce făcuseră ei de la o glaciaţiune la alta, şi poate mai făceau şi acum, ajunşi mesageri ai acelor Seniori – poate pe drumul dintre Samoa şi Novaia Zemlia, vîrful atingea în poziţia lui de echilibru, Agarttha, Centrul Lumii. Şi intuiam că un plan unic lega Avalonul, ţinutul hiperboreean, cu deşertul austral care adăposteşte enigma de la Ayers Rock”.