În urma erupției vulcanului Vezuviu din 24 august 79 după Hristos., la numai o zi după sărbătoarea numită Vulcanalia, închinată zeului Vulcanus, orașul Pompeii a fost distrus și acoperit de un strat gros de cenușă și piroclastite. Abia în anul 1748 a fost redescoperit întâmplător, după ce mai întâi Herculaneum, o altă localitate distrusă de aceeași erupție a Vezuviului, fusese descoperită în 1738.

În dimineaţa zilei de 24 august 79 după Hristos., locuitorii oraşului Pompei, situat la poalele Muntelui Vezuviu din Golful Napoli, au resimţit un cutremur violent, au auzit un tunet asurzitor şi au văzut străfulgerări de foc. La ora 10.00 dimineaţa, Vezuviul a erupt, în vârful muntelui ridicându-se un nor uriaş de fum care avea forma unui pin. Pe străzi au început să cadă pietre albite de căldură, apoi cenuşă, orbind oamenii şi intrându-le în gură şi în plămâni.

Totul s-a petrecut fulgerător de repede, lumea neavând timp suficient să fugă. Pe pantele muntelui s-au prelins gaze fierbinţi şi toxice, oamenii murind în câteva minute, sufocaţi. Nu s-a scurs lavă, dar cenuşa a continuat să cadă, acoperind cadavrele, blocând căile de acces şi ajungând până la nivelul ferestrelor. La puţin timp după aceea a acoperit şi casele, iar în jurul orei 13.00 întregul oraş era deja îngropat sub câţiva metri de cenuşă şi piatră ponce.

Au fost puţini supravieţuitori, iar Pompei, împreună cu miile sale de locuitori (dintre care aproape jumătate erau sclavi) dispăruse de pe faţa pământului. Oamenii, loviţi şi ucişi în mijlocul activităţilor lor zilnice, au fost conservaţi fidel în resturile vulcanice. Pompei, în acea dimineaţă călduroasă de vară, fusese oprit definitiv din drumul său.

Scriitorul Pliniu cel Tânăr ne oferă o prezentare directă a fenomenului în scrisorile sale către Tacit, istoricul latin. El se afla în vizită la unchiul său, Pliniu cel Bătrân, comandant al flotei romane staţionate în Golful Napoli, care a murit sufocat în timp ce încerca să observe cu atenţie ce se petrecea în jurul său şi-i ajuta pe săteni să coboare pe pantele vulcanului.

Până astăzi, arheologii au descoperit 44 din cele 66 de hectare pe care se întindea oraşul în momentul erupţiei, iar toate detaliile despre viaţa de zi cu zi a romanilor au fost înţelese din artefactele recuperate cu migală, cea mai mare parte din ele păstrată la Muzeul Naţional de Arheologie din Napoli.

Situl Pompei este împărţit în nouă zone („Regio”), dispuse într-o spirală pe dealul nu prea înalt, aşa încât cea de-a noua este aproape de mijloc. Oricum, suprafaţa mare a oraşului excavat cere o zi întreagă pentru parcurgerea sa; tururile simple cu ghid au însă o durată mai mică, de 2-3 ore, şi se rezumă, de regulă, la zonele 7 şi 8, unde sunt concentrate cele mai multe puncte de interes şi spre care se intră dinspre Porta Marina ori Piaţa Esedra.

O cărare lungă şi umbrită leagă intrarea din Piaţa Esedra de Marele Teatru, construit în jurul anilor 200-150 îainte de Hristos, folosindu-se o cavitate naturală a dealului. După extindere, 5000 de persoane puteau sta pe scaune şi privi spectacolele de comedie şi tragedie. Deşi rândurile amfiteatrului înalt sunt neacoperite, se pare că, la nevoie, se întindea peste ele o pânză mare, velarium, fixată de pereţii din partea superioară a edificiului. O pajişte înconjurată de colonade deschidea accesul în teatru şi ţinea spectatorii în aşteptare, înainte şi în pauzele spectacolului. În dreapta Marelui Teatru, un alt amfiteatru mai mic, denumit Odeon, pentru 1000 de persoane, fusese amenajat în stil grecesc pentru concerte şi piese ale mimilor.

De-a lungul străzilor perpendiculare, o sumedenie de case romane stau deschise publicului pentru vizitare, sub diferite nume cu rezonanţă: Casa del Citarista, Casa dei Ceii, Casa del Fauno, Casa del Poeta Tragico, Casa del Menandro, Casa del Larario di Achille etc. Majoritatea acestor edificii private au model pompeian clasic care, în epoca romană, din pricina expansiunii urbane, a pierdut în mărime şi a câştigat în bogăţie decorativă. Fiecare avea un vestibulum, un hol ce dădea în atrium, o deschidere cu acoperiş parţial, în mijlocul căreia se afla impluvium, un bazin ce colecta apa de ploaie. Un alt spaţiu al casei se numea peristilium, un fel de grădină interioară înconjurată de coloane, spre care dădeau camerele.

Băile publice sau „thermae” jucau un rol important în viaţa socială a romanilor, fiind mai mult decât un simplu loc pentru relaxare fizică. Aici se discutau probleme politice, se încheiau afaceri şi se legau prietenii. Doar cei foarte bogaţi îşi permiteau să se bucure de băi private, iar din acest motiv în Pompei nu se află prea multe. Fiecare baie avea spaţii separate pentru femei şi bărbaţi, în care patru tipuri de încăperi erau specifice: apodyterium, sau vestiarul, frigidarium, sau camera pentru baie rece, tepidarium (cu apă călduţă) şi caldarium, sau camera pentru baie caldă. Încălzirea acestor zone se realiza prin ţevile cu apă fierbinte ce traversau pereţii. În curtea băilor, piscina permitea practicarea înotului, iar spaţiul verde larg era rezervat exerciţiilor de gimnastică.

În zona 7 din Pompei, o casă cu etaj de la o intersecţie de trei străzi secundare are o denumire precisă: lupanar. Nu este singura din oraş, dar se poate intra aici pentru a vedea camerele mici, fără mobilier, ai căror pereţi de intrare poartă picturi ilustrând tipul de servicii oferit de către prostituate.

Drumurile pavate duc, inevitabil, spre Forul roman, centrul vieţii publice a oraşului: o piaţă rectangulară, de 38/142 metri, perfect orientată nord-sud şi închisă spre nord de Capitolium. Arcuri, colonade şi temple (Templul lui Apollo, Templul lui Lares, Templul lui Vespasian, Templul Minervei etc.) împânzesc întreaga zonă, în spatele căreia tronează pantele maronii ale Vezuviului. Se adaugă construcţiile Basilicii – în primă fază, sediul judecătoriei, ulterior, centrul vieţii economice, asemenea bursei din ziua de azi – şi ale Macellum-ului, o piaţă de bunuri acoperită.

Ar fi rămasă vizita fără un sfârşit potrivit dacă s-ar evita oprirea la artefactele sitului arheologic, aflate într-o mică expoziţie din apropierea Forului. În fapt, printre rafturile cu ceramică şi diverse obiecte, altceva reprezintă cel mai bine drama acestui oraş înecat şi pârjolit de cenuşă: câteva trupuri din piatră, vorbind prin imagini sugestive despre soarta tragică a locuitorilor Pompei-ului. Degete contorsionate, corpuri îndoite, siluete speriate, surprinse, încremenite în fierbinţeala momentului dezastrului natural. Un bărbat, un copil, o femeie însărcinată, un câine au rămas să pozeze posterităţii, ducând mesajul viitorului nesigur al celor ce se învecinează cu vulcanul nestins.

Cadavrele din cenuşa solidificată au putut fi modelate turnându-se ipsos lichid printr-un mic orificiu până când se umplea întreaga cavitate.

SURSA COMPILAŢIEI – Traveldescoperaro; wikipedia; istoriiregasitewordpresscom