Arta este rezultatul unei gândiri prin excelenţă magice, iar documentele arheologice dovedesc din plin acest aspect. Această opinie este, fireşte, în dezacord cu cea exprimată de istoricii moderni.
Istoriografia modernă nu se împacă deloc cu originea magică a artei primistorice, încercând să deceleze mereu impulsuri „raţionale”, independente de procedurile magice care erau practicate pe scară largă în acea perioadă de timp. „Magia s-a folosit de artă, dar nu magia a fost cea care a creat arta”, afirma cândva A. Luquet, un apreciat istoric modern, care sintetiza întreaga concepţie istoriografică modernă cu privire la acest subiect.
Totuşi, primele desene cunoscute de istoriografie şi anume picturile rupestre realizate în peşteri ori frescele şi basoreliefurile templelor construite de-a lungul primului val îl contrazic în mod flagrant pe autorul francez, demonstrând că vechii artişti nu pictau doar de … amorul artei. De altfel, arta, ca operaţie estetică, aşa cum este înţeleasă astăzi, nu s-a practicat de-a lungul primului val.
Toate picturile rupestre, statuetele sau basoreliefurile descoperite în străvechile sanctaure aveau o motivaţie eminamente magică. Desenele animaliere, vegetale sau umane erau foarte bine stilizate, chiar schematizate la maximimum. Ele erau reprezentate „în gol”, fără fond, fără peisaj, fără elemente care să indice ceva concret, la fel ca şi sculpturile ce reprezentau de exemplu „Venere” corpolente – femei goale cu semnele fertilităţii bine conturate. Toate aveau o funcţie magică: nu erau altceva decât “corpuri magice” asupra cărora specialiştii conectării, şamanii, magicienii şi vrăjitorii acţionau pentru a obţine efectele magice dorite. Ceea ce conta nu era simţul estetic, proporţiile, liniile de simetrie sau coloritul, ci funcţia lor magică. Cei care le-au desenat au avut în vedere asemănarea lor magică cu fiinţele reale.
Prin desene rupestre, picturi sau basoreliefuri specialiştii conectării din acea perioadă realizau de fapt o legătură mistică, magică sau simpatetică între oameni şi elemenetele din mediu; era vorba despre o echivalenţă magică între “semn” adică desen, frescă, basorelief, statuetă şi “semnificant”, adică fiinţa reală, indiferent dacă aceasta era un animal, o făptură decorporată, un vegetal sau un alt om.
Este în afară de nici o îndoială şi faptul că în faţa desenelor, frescelor şi statuilor specialiştii conectării realizau ritualuri ce comportau incantaţii, exorisme, sunete preluate din natură, o anumită gestică etc. Ulterior, printr-o continuă simplificare, generalizare şi abstractizare, din aceste desene magice au apărut simbolurile. Nimeni nu poate şti astăzi ce fel de încărcătură magică aveau figurinele ce prezentau o anumită gestică, după cum nu se poate şti cu precizie ce forţă magică aveau sunetele guturale, nearticulate, pe care le rosteau specialiştii conectării. Şi, nu este exclus ca principalele sunete sau incantaţii să fi avut acelaşi rol ca mantrele şi silabele sacre din culturile de mai târziu.
Toate aceste dovezi arheologie contrazic opinia promovată în epoca contemporană de concepţia istoriografică, că vechii specialişti ai conectării aveau doar o „gândire primitivă” ori că aveau prea multă fantezie. Faptul că Timpul neiertător ne oferă puţine vestigii cu privire la perioada de început a primului val nu înseamnă implicit că strămoşii noştri erau situaţi la un nivel comparabil cu cel al primatelor din ziua de astăzi. Datele existente indică fără tăgadă faptul că, dimpotrivă, oamenii ce au trăit de-a lungul primului val aveau o intensă activitate psihică, deşi posibilităţile de manifestare tehnologică erau net inferioare celor actuale.
Primele vestigii arheologice ce atestă o concepţie formulată coerent la scara întregii planete au fost construcţiile megalitice. Din acest punct de vedere, piatra a reprezentat materia prima care a servit exprimării unei concepţii coerent formulate.
Cultura megalitică, apărută pretutindeni în lume cam în aceeaşi perioadă de timp reprezintă primul, cel mai trainic şi cel mai spectaculos avatar al zeitgeistului primului val. După cum scria arheologul Ivan Lissner, în întreaga lume s-au descoperit mai bine de 40000 de monumente megalitice.
Aria lor de răspândire este impresionantă; din Norvegia, Danemarca şi Suedia până Irlanda, Anglia, nordul Germaniei şi Bretania, din Spania şi Portugalia, România şi Bulgaria până în insuelele Mediteranei apusene se înscrie un arc uriaş ce conţine nenumărate vestigii megalitice ridicate pentru veşnicie. Cele mai cunoscute sunt, desigur, aliniamentele megalitice formate din cromheluri, dolmene (două pietre verticale deasupra cărora este aşezată o lespede lată) şi menhiruri (pietrele verticale) de la Stonehenge şi Carnac. La acestea se adaugă construcţiile megalitice ciclopice de pe teritoriul României: Sfinxul din Bucegi, construcţiile megalitice de la Piatra Arsă, construcţiile de la Stânişoara, construcţiile megalitice de la Pietrele lui Solomon, lângă Poiana Braşovului etc.
Majoritatea cercetătorilor leagă aliniamentele megalitice de cultul morţilor. Astfel, după Mircea Eliade, apariţia aliniamentelor din piatră pare a fi legată de simbolul litic al pietrelor şi al stâncilor, care semnifică durata infinită, incoruptibilitatea. Cu alte cuvinte, exprimă nostalgia unui mod de a exista independent de devenirea timpului – de precaritatea şi efemeritatea condiţiei omeneşti. Prin intermediul ritualurilor realizate în aliniamentele megalitice, oamenii realizau şi legătura rituală cu strămoşii. Oamenii erau asociaţi mistic şi magic blocurilor de piatră, care deveneau astfel trupurile lor pentru eternitate. Totodată, cultura megaliţilor pare să fi fost legată de un străvechi cult al fertilităţii. De altfel, în vechime, femeile care doreau să aibă copii sau care voiau să nască fără probleme practicau procedeul denumit glisanda, care consta în alunecarea de-a lungul unei pietre megalitice sau în frecarea anumitor zone ale trupului de un menhir.
În interiorul construcţiilor megalitice aveau loc ceremonii, procesiuni, oferirea unor ofrande, libaţiuni, rituri de incubaţie. Tot acolo poposeau şi oamenii care voiau să comunice în stare extatică sau, cel puţin, în vis cu fiinţele decorporate şi, în special cu acelea pe care le considerau a fi zei; acolo veneau şi cei bolnavi, în speranţa vindecării prin aportul energetic al amplasării pietrelor. De asemenea, defuncţii erau aduşi acolo pentru a-şi începe călătoria post mortem şi pentru a se identifica cu piatra, simbolul eternităţii şi al duratei nelimitate.
La fel ca şi în cazul magiei naturale, odiseea pietrei materializată în miile de menhire, dolmene şi cromheluri de pe tot cuprinsul globului, reprezintă astfel încercarea unor specialişti ai conectării de genul şamanilor şi iniţiaţilor de a se conecta la aspectele transfizice ale cosmosului.
CRISTIAN GĂNESCU – EXAMPÆOS,
TAINELE INIŢIAŢILOR VECHILOR CIVILIZAŢII (carte în curs de redactare)
ALAYA
MOTTO: CEA MAI MARE AVENTURĂ A OAMENILOR ESTE SĂ-L CAUTE PE DUMNEZEU, IAR CEA MAI MARE REALIZARE ESTE SĂ-L GĂSEASCĂ.
FOTO: Siggi Meissner’s Art
2 iunie 2016
„Prehistoric Art”
Prehistoric Cave Painting, Petroglyphs & Pictographs
