TĂBLIŢELE LUI SANCHUNIATON
În Praeparatio evangelica a lui Eusebiu din Cezarea se află inserate cîteva fragmente preluate din neoplatonicul Porphyrios.
La rîndul său, Porphyrios le deţinea din Filon din Byblos, care a vieţuit în secolul al doilea înainte de era noastră. Filon afirma că el a tradus relatarea sa din istoria feniciană a lui Sanchuniaton.
Sanchuniaton, născut în Bsrytus, îşi culesese materialul istoriei sale din însemnările şi Analele aflate în arhivele oficiale ale templelor, dintr-o istorisire a lui Hierombalos ori Ierubaal, preot al lui Iao, precum şi din istoria zeului egiptean Thoth. Filon face comparaţie cu ideile filosofice şi mitologice greceşti în care a fost educat.
Textul în limba greacă al scrierii Praeparatio evangelica a lui Eusebiu din Cezarea (FRAGMENTE)
1. „El presupune că începutul tuturor lucrurilor a fost un aer pîclos şi vînturos sau un suflu de aer neguros, un haos întunecat ca Erebos. Aceste stihii erau fără fund şi au rămas fără limite o lungă durată de timp. Dar — spune el — cînd suflul s-a umplut de focul dragostei pentru propriile sale începuturi şi cînd acestea s-au împreunat, această unire s-a numit dorinţă. Aci stă principiul creaţiei oricărui lucru. Dar el (suflul) nu-şi cunoştea propria lui creaţie. Din împreunarea suflului cu sine însuşi s-a născut Mot.
2. După unii, acesta ar fi malul, după alţii o putrezi-iune a unui amestec apos. Şi din aceasta a răsărit toată sămînţa creaţiei şi naşterea tuturor lucrurilor. Şi existau unele animale lipsite de simţire din care s-au născut fiinţele cu simţire, care au fost numite Zofasemin, adică contemplatori ai cerului şi ele au fost plăsmuite sub forma asemănătoare unui ou. Şi din Mot au strălucit Soarele, Luna, stelele mici şi mari”.
3. Aceasta este facerea lumii după ei, ceea ce constituie preludiul manifest la ateismul lor. Să vedem apoi cum a avut loc după el naşterea animalelor. El filosofează astfel:
4. „Cînd aerul a început să ardă, aprinderea acţionînd asupra pămîntului şi a mării a provocat vînturi, nori, căderi şi revărsări puternice de ploi din cer. Din pricina căldurii soarelui, aceste stihii s-au despărţit şi în chipul acesta s-au depărtat de aşezarea lor firească şi s-au întîlnit din nou în văzduh şi cînd s-au izbit din nou între ele, atunci s-au produs tunete şi fulgere; la producerea tunetului, animalele înzestrate cu pricepere, de care s-a vorbit, s-au trezit. Ele au fost buimăcite din pricina zgomotului şi, de parte bărbătească şi femeiască, au început să se mişte pe pămînt şi in mare”.
5. Cam în felul acesta este imaginată de către ei (fenicienii) naşterea animalelor. Dar sa dăm cuvîntul aceluiaşi autor: „Acestea se află în cosmogonia lui Taautos şi în comentariile sale, pe care acesta le-a aflat prin conjecturi şi probe pe care inteligenţa sa le-a observat, descoperite şi aduse la lumină pentru noi”.
6. Mai departe, după ce a explicat numele vînturilor Notos şi Boreas şi ale celorlalte vînturi, el adaugă: „Cele dintîi, aceste făpturi au dat caractere sacre celor ce răsar din pămînt şi le-au socotit drept zei. Ei se închinau acestor elemente de la care dobîndiseră viaţa, ei înşişi şi descendenţii lor şi toţi aceia care i-au precedat; şi le aduceau libaţiuni şi sacrificii”.
7. Şi el continuă: „Aceste socotinţe cu privire la evlavia religioasă se aseamănă cu slăbiciunea şi puţinătatea lor de suflet. Apoi — ne spune el — din vîntul Colpias şi dintr-o femeie Baau (care ar însemna noapte) s-au născut Aion şi Protogonos, doi oameni, aşa-numiţii muritori. Aion a fost acela care a descoperit hrănirea cu fructele arborilor. Acei cărora le-au dat naştere au fost numiţi Genos şi Genea şi au locuit în Fenicia. întrucît au avut loc mari secete, ei au întins mîinile lor către cer, adresîndu-se soarelui; căci îl considerau — spune acelaşi autor — drept un zeu, singurul suveran al cerului, îl numeau Beelsamen, adică la fenicieni suveran al cerului, la greci Zeus”.
8. După aceea, el arată greşeala grecilor, în aceşti ter¬meni: „Nu fără motiv am adus noi numeroase precizări, ci pentru a stabili înţelesul numelor date lucrurilor, nume pe care grecii, din neştiinţă, le-au luat cu alte sensuri, din pricina traducerii şovăielnice”.
9. Mai departe spune el: „Din seminţia lui Aion şi Protogonos s-au născut copii de asemenea supuşi morţii, numiţi Phcs, Pyr şi Phlox. Ei au descoperit focul — spune el — prin frecarea a două lemne şi astfel au învăţat pe oameni să facă şi ei la fel. Aceştia au născut şi ei fii care, prin înălţimea şi prin mărimea corpurilor, întreceau cu mult pe ceilalţi oameni. Numele lor au fost trecute asupra munţilor, peste care ei au domnit. De aceea munţii Cassius, Liban, Anti-liban şi Brathy şi-au primit numele lor de la ei. Din aceştia s-a născut — ne spune el — Samemrumos, care este acelaşi cu Hypsuranios şi Usoos). Ei primeau — ne spune el — aceste nume după mamele lor, căci femeile din acea vreme se împerecheau fără nici o opunere cu primul întîlnit”.
10. El scrie apoi: „Hypsuranios a locuit la Tyr şi a inventat colibele făcute din papură, trestie şi papirus; apoi a început să se certe cu fratele său Usoos, care, cel dintîi, descoperise veşmintele, spre a apăra trupul, făcute din piei ale animalelor pe care a avut putere să le prindă.
Deoarece se întîmplaseră furtuni şi uragane violente, pomii din Tyr frecaţi între ei au aprins un incendiu şi pădurea care se afla acolo a luat foc. Usoos apucă un arbore şi după ce i-a curăţat crengile, a cutezat cel dintîi să se îmbarce pe mare; el a consacrat două stele, una vîntului, cealaltă focului şi s-a închinat la ele şi le aducea libaţiuni din sîngele animalelor pe care le prindea.
11. După moartea lor, cei ce au rămas le-au consacrat toiege; ei aveau un cult al stelelor şi le hărăzeau sărbători în fiecare an. Mult timp după aceea, s-au născut din neamul lui Hypsu-ranios, Agreus şi Halieus care au inventat vînătoarea şi pescuitul şi de la care vînătorii şi pescarii îşi trag numele. Din ei s-au născut doi fraţi care au inventat fierul şi chipul de a-l lucra. Unul din ei, Chusor s-a îndeletnicit cu formulele magice, cu incantaţiile şi cu mantica. Se zice că era vorba de Hefaistos şi că el ar fi inventat cîrligul undiţei, momelele, undiţa şi corăbiile şi că, cel dintîi dintre toţi oamenii, el a navigat. De aceea, după moarte el a fost venerat ca un zeu.
12. El este numit de asemenea Zeus Meih’chios. Alţii pretind că fraţii săi au inventat zidurile de cărămidă. După aceea s-au născut din neamul lor doi tineri care s-au numit unul Technites şi celălalt Gei’nos Autochton. Ei au închi-puit să amestece cu paie lutul cărămizilor şi să le usuce la
soare. Ei au inventat de asemenea şi acoperişurile. Din ei s-au născut alţi oameni; unul se numeşte Agros, altul Agru-heros sau Agrotes. Statuia acestuia din urmă era foarte venerată, iar templul său din Fenicia era purtat de boi; locuitorii din Byblos în chip ciudat îl numesc cel mai mare dintre zei.
13. Ei au fost aceia care au imaginat să adauge caselor, curţi, garduri de împrejmuire şi pivniţe. Din ei coboară ţăranii şi vînătorii. Ei sînt numiţi Aletei şi Titani. Din ei s-au născut Amynos şi Magos care au făcut cu¬noscute oamenilor satele şi turmele. Din aceştia s-au născut Misor şi Sydek, ceea ce însemna agil şi drept. Ei au descoperit folosirea sării.
14. Din Misor s-a născut Taautos care a descoperit scrierea alfabetului; egiptenii îl numesc Thout, alexandrinii Th6th, grecii Hermes. Din Sydek (s-au născut) Dioscurii sau Cabyrii sau Corybanţii sau Samothracienii; cei dintîi — spune el — au inventat corabia. Din ei s-au născut alţii care au găsit ierburile vinde-cătoare, remediile împotriva muşcăturilor de animale şi
descîntecele.”
În vremea lor s-au ivit un oarecare Eliun numit Hypsistos şi o femeie numită Beruth, care locuiau în împrejurimile oraşului Byblos.
15. Din ei s-a născut Epigeios Autochton, care a fost numit mai tîrziu Uranos şi de la care s-a împrumutat numele spre a denumi în felul acesta şi elementul care este deasupra noastră, din pricina marii sale frumuseţi. Lui i s-a născut o soră din părinţii pe care i-am indicat, care a fost numită Gea şi, din cauza frumuseţii sale, a fost numit apoi în acelaşi fel şi pămîntul. Tatăl lor Hypsistos, după ce a pierit într-o întîlnire cu fiarele sălbatice, a fost divinizat şi copiii săi i-au hărăzit libaţiuni şi jertfe.
16. Uranos, moştenind puterea tatălui său, s-a căsă¬torit cu sora sa Ge, de la care a avut patru copii: Elos care este numit de asemenea şi Kronos, Betylos, Dagon care nu este altul decît Siton şi Atlas. Din alte căsătorii, Uranos a avut de asemenea o numeroasă descendenţă. Din această pricină Ge, nemulţumită în urma geloziei sale, a făcut necazuri lui Uranos pînă într-atîta încît ei s-au despărţit.
17. Uranos, cu toate că era separat de ea, folosea vio¬lenţa cînd voia să se apropie şi să se unească cu ea, apoi o părăsea iarăşi. El s-a străduit chiar să nimicească copiii pe care i-a avut de la ea. Ge i-a apărat adesea cu ajutorul aliaţilor pe care i-a atras de partea sa.
Kronos, ajuns la vîrsta de bărbat, după sfaturile şi cu ajutorul lui Hermes Trismegistul — care era secretarul său — s-a sculat împotriva tatălui său Uranos spre a răzbuna pe mama sa.
18. Kronos a avut drept copii ai săi pe Persephone şi pe Athena. Cea dintîi a murit fecioară. După sfatul Athenei şi al lui Hermès, Kronos a făurit, din fier, o coasă şi o lance ; apoi Hermes, adresînd aliaţilor lui Kronos cuvinte magice, le-a inspirat dorinţa de a lupta împotriva lui Uranos, în favoarea lui Ge. Şi astfel Kronos, după ce a început lupta, a detronat pe Uranos şi i-a succedat la putere. In această bătălie a fost de asemenea prinsă favorita lui Uranos care era însărcinată. Kronos a dat-o în căsătorie lui Dagon
19. şi ea a născut acestuia copilul pe care 1-a zămislit cu Uranos şi care a fost numit Damarus. între timp Kronos a înconjurat locuinţa sa cu un zid de apărare şi a creat pri¬oraş, Byblos din Fenicia.
20. După aceste întîmplări, Kronos prinzînd bănuială împotriva fratelui său Atlas, 1-a aruncat într-o prăpastie adîncă a pămîntului şi 1-a vîrît acolo după sfaturile lui Hermes.
în această epocă, descendenţii Dioscurilor au lucrat plute şi corăbii şi au pornit pe mare ; eşuînd lîngă muntele Cassios, ei îi dedicară un templu. Aliaţii lui Elos, altfel numit Kronos, au primit numele de Eloimi, aşa precum aceia care şi-ar fi luat numele de la Kronos s-ar fi numit Kronieni.
21. Kronos, avînd drept fiu pe Sadidos, îl ucise cu propria sa armă de fier pentru că prinsese bănuială împotriva lui, şi i-a luat viaţa, făcîndu-se ucigaş al propriului său copil ; în acelaşi fel el tăia capul fiicei sale, astfel că toţi zeii au fost înspăimîntaţi de starea sufletească a lui Kronos.
22. După acestea, Uranos, care era în exil, a trimis în taină pe fiica sa, fecioara Astarte, împreună cu cele două surori ale sale, Rhea şi Dione spre a suprima pe Kronos prin viclenie. Dar Kronos puse mîna pe ele şi făcu din ele, care erau surorile lui, soţii ale sale legitime. 23. Uranos, aflînd cele întîmplate, a trimis împotriva lui Kronos pe Heimarmene şi pe Hora împreună cu alţi aliaţi şi Kronos i-a cîştigat de partea sa şi i-a reţinut la el. Zeul Uranos — se spune — a închipuit de asemenea facerea Betylilor, căci a făurit pietre animate. Astarte a dat lui Kronos şapte fiice, Titanidele sau Artemidele.
24. Şi Rhea i-a dat, dinspre partea ei, tot atîţia fii, dintre care cel din urmă a fost făcut zeu de îndată după naşterea sa. Dione i-a dat fiice, iar Astarte din nou i-a dat feciori pe Pothos şi pe Eros.
25. Dagon, întrucît descoperise grîul şi plugul, a primit numele de Zeus Arotrios. Sydek, ce este numit cel Drept, unindu-se cu una din Titanide a devenit tatăl lui Asklepios60.
26. Kronos, în ţinutul Perea61, a mai devenit tată a trei copii, unul numit Kronos ca tatăl său, apoi Zeus Belos şi Apollon.
în vremea lor, au fost văzuţi că s-au ivit Pontos, Typhon şi Nereu, tatăl lui Pontos şi fiu al lui Belos.
27. Din Pontos s-a născut Sidon, care, cu vocea sa de o calitate excepţională, a găsit prima cîntecul şi Poseidon. Demarus a avut drept fiu pe Melkathros68 care este numit de asemenea Herakles.
28. După aceea Uranos intră în luptă, la rîndul său, cu Pontos, apoi s-a retras spre a se alia cu Demarus. Demarus porni la luptă împotriva lui Pontos, dar acesta din urmă îl puse pe fugă. Demarus a făgăduit o jertfă dacă va scăpa.
29. în al treizeci şi doilea an al puterii sale suverane şi al domniei sale, Elos, adică Kronos, întinzînd o cursă lui Uranos, tatăl său, într-un loc aşezat înlăuntrul pămînturilor sale şi prinzîndu-1 să fie în puterea sa, îi amputa părţile sale ruşinoase, aproape de izvoare şi de rîuri. în locul acela Ura¬nos a fost divinizat şi şi-a dat duhul; sîngele părţilor sale ruşinoase s-a scurs în izvoare şi în unda rîurilor, şi locul acesta este arătat pînă în zilele noastre.
30. Iată deci legenda lui Kronos şi iată ce caractere no¬bile înfăţişează existenţa lor aşa de lăudată de către greci [păgîni], contemporani ai lui Kronos, „care, se spune, au constituit primul neam, neamul de aur al oamenilor muritori”, adică această fericire a celor din vechime pe care o găsesc unii demnă de invidiat. Autorul adaugă după alte consideraţii:
31. „Astarte cea foarte mare şi Zeus Demarus sau Adoos, rege al zeilor, domnea peste acel ţinut cu asentimentul lui Kronos. Astarte a aşezat pe capul său ca semn al regali¬tăţii un cap de taur, şi, pe cînd parcurgea pămîntul locuit, ea descoperi un astru zburînd în aer, pe care 1-a luat spre a-1 consacra în sfînta insulă a Tyrului.
32. Astarte, după spusele fenicienilor, nu este alta decît Afrodita. Şi Kronos, parcurgînd şi el de asemenea pămîntul locuit, a dat propriei sale fiice Athena domnia peste Attica.
33. Dar întîmplîndu-se o ciumă ucigătoare, Kronos a jertfit tatălui său Uranos pe unicul său fiu şi s-a circumcis, silind pe aliaţii săi, de lîngă el, să facă la fel.
34. Şi după puţin timp el a divinizat pe alt fiu, pe care îl avea de la Rhea, numit Muth, după moartea sa. Fenicienii îl numesc Thanatos şi Pluton.
35. După care Kronos a dat oraşul Byblos zeiţei Baaltis care se numeşte de asemenea Dione şi oraşul Berytus lui Poseidon şi Cabyrilor, plugari şi pescari, care au divinizat la Berytus rămăşiţele lui Pontos.
36. înainte de aceste întîmplări, zeul Taautos, care reprodusese chipul zeilor ce au trăit împreună cu el, Kronos, Dagon şi ceilalţi, a desenat caracterele sacre ale literelor. El a închi-puit de asemenea pentru Kronos, ca semne ale regalităţii, pe partea anterioară şi pe partea posterioară a corpului său ochi în număr de patru, <dintre care doi sînt deschişi), iar doi sînt închişi liniştit, şi pe umeri patru aripi, dintre care două par desfăşurate şi două strînse.
37. Acesta este un simbol: Kronos privea dormind şi dormea veghiind şi, în ceea ce priveşte aripile, în chip ase¬mănător el zbura odihnindu-se şi se odihnea zburînd; cei¬lalţi zei aveau fiecare două aripi pe umeri, pentru a semnifica faptul că ei zburau în urma lui Kronos. Lui Kronos, de ase¬menea, el i-a dat două aripi suplimentare pe cap, una fiind în relaţie cu gîndirea călăuzitoare, cealaltă cu sensibilitatea.
38. Kronos, ducîndu-se în ţinuturile din miazănoapte, a dat Egiptul în întregime zeului Taautos ca să facă din el regatul său. Aceste evenimente — zice el —, cei şapte fii ai lui Sydek, Cabyrii, au fost cei dintîi să le noteze, împreună cu cel de-al optulea frate al lor Asklepios, după instrucţiunile aceluiaşi zeu Taautos.
39. Thabion, cel dintîi hierofant80 dintre toţi aceia care au locuit vreodată în Fenicia, interpretînd toate aceste date prin alegorie şi combinîndu-le cu datele vieţii fizice şi cosmice, a transmis toate aceste elemente „orgeonilor” şi profeţilor care prezidează iniţierile: aceştia sînt aceia care au gîndit să sporească întunecimea acestor întîmplări din toate
puterile lor, le-au transmis celor iniţiaţi şi succesorilor lor, printre care se afla Eisirios care a descoperit cele trei litere, frate al lui Chna care şi-a schimbat numele său în Phenix”.
40. El adaugă apoi: „Elenii, a căror minte este mai vioaie decît a tuturor, şi-au apropiat o mare parte din toate acestea, apoi le-au pus în scenă cu tot felul de împodobiri în tragedii şi, imaginînd să placă prin poveşti fabuloase, ei au brodat pe aceste teme tot felul de întîmplări. Hesiod şi faimoşii poeţi ciclici au folosit aceste povestiri pentru a făuri propriile lor theogonii, gigantomachii, titanomachii şi istorisiri despre mutilări şi repetarea lor frecventă a biruit adevărul.
41. Urechile noastre, obişnuite din copilăria noastră cu ficţiunile lor şi pătrunse de aceste prejudecăţi de multe secole, păstrează ca pe un depozit toate aceste basme fabuloase pe care le-au primit, astfel cum am spus eu de la început. Şi această materie căreia timpul i-a dat sprijinul său, a sfîrşit prin a-şi asigura un monopol inexpugnabil, astfel încît adevărul pare că este vorbărie goală şi falsificarea povestirii pare că este adevărul”.
42. Iată deci ce spune cartea lui Sanchuniaton, tradusă de Filon din Byblos şi a cărei autenticitate ne este garantată nouă de către filosoful Porphyrios.
Acelaşi autor în capitolul său Despre iudei scrie încă următoarele cu privire la Kronos:
43. „Taautos, pe care egiptenii îl numesc Thouth, strălucit prin ştiinţa sa printre fenicieni, a fixat cel dintîi regulile cucerniciei religioase, făcîndu-le să treacă din stadiul lipsei de experienţă a oamenilor de rînd la acela al experienţei luminate. Mergînd pe urmele sale, mai multe generaţii după aceea, zeii Surmubelos şi Thuro, numit altfel şi Chusarthis, au pus în întreaga sa lumină theologia lui Taautos, care fusese ascunsă şi întunecată de către alegorii”.
44. El adaugă puţin mai departe: „Era obiceiul la cei vechi, ca în cazurile grave de primejdie căpeteniile oraşului sau ale poporului să aducă jertfă, spre a evita nimicirea tuturor, pe cel mai îndrăgit dintre copiii lor drept preţ de răscumpărare pentru divinităţile răzbunătoare. Cei care erau astfel daţi jertfă erau înjunghiaţi în cadrul unor ceremonii ale misteriilor. Or Kronos, pe care fenicienii îl numesc El, care domnea pe atunci asupra ţinutului, şi care mai pe urmă, după sfîrşitul vieţii sale, a fost divinizat spre a fi identificat ca astrul lui Kronos, avea un copil unic născut dintr-o nimfă din părţile locului numită Anobret; era numit din această pricină acest fiu Ieud, căci în felul acesta încă astăzi sînt numiţi fiii prim-născuţi la fenicieni; cum, drept urmare a unui război, mari primejdii ameninţau ţinutul, Kronos a împodobit pe fiul său cu ornamente regale şi, pregătind altarul, l-a jertfit”.
45. Consideră, de asemenea, ceea ce ne spune autorul nostru, traducînd capitolul lui Sanchuniaton Despre elementele Jenicienilor, cînd ne vorbeşte despre şerpi şi despre jivinele veninoase care nu sînt de nici un folos pentru om şi nu aduc decît moarte şi devastare acelora pe care ei pot să arunce veninul lor, fără leac şi crud. Iată ce scrie el, expri-mîndu-se în felul acesta cuvînt cu cuvînt:
46. „Taautos în persoană a divinizat natura balaurului şi pe şerpi, iar după el fenicienii şi egiptenii; dintre toate reptilele, într-adevăr, el a prezentat şarpele drept animalul care are cel mai mult suflu şi care se înrudeşte cel mai mult cu focul; el dezvoltă o viteză pe care nimeni nu o poate depăşi din pricina suflului său, fără ajutorul picioarelor, a mîinilor sau a vreunui mijloc exterior, graţie cărora restul animalelor însufleţite îndeplinesc mişcările lor. El realizează tot felul de figuri extrem de variate, şi, cu înaintarea sa, mişcările sale iau forma unei spirale spre a atinge iuţeala pe care o doreşte;
47. El trăieşte foarte mult şi are darul de a întineri nu numai năpîrlind, dar are de asemenea darul de a cunoaşte sporirea lungimii sale. Cînd a atins o măsură determinată, el se strînge în sine, aşa cum Tâautos în persoană a consemnat aceasta în scrierile sale sacre. De aceea în ceremoniile cul¬tului şi în mister ii, acest animal este chemat să ia parte.
48. Noi am vorbit în chip mai îndelungat despre el în memoriul nostru intitulat: (Despre) cultul lui Thoth, în care este stabilit că el este nemuritor şi se închirceşte în el însuşi; căci acest animal nu moare de moarte naturală, ci numai victimă a unei violenţe oarecare. Fenicienii îl numesc Demonul cel Bun, şi în acelaşi fel egiptenii îi dau numele de Kneph. Ei îi dau un cap de şoim din cauza activităţii acestei păsări.
49. Şi Epeeis — care este numit, la ei, cel mai strălucitor
dintre hierofanţi şi hierogramaţi şi pe care Areios din Herakleopolis 1-a tradus — declară în mod expres, expunînd alegoriile : « Cea dintîi fiinţă care a fost în mod eminamente divină este şarpele avînd forma unui şoim, plin de toată graţia ; dacă deschidea ochii, el umplea orice lucru de lumină în primul ţinut creat, care îi aparţinea lui; dacă îi închidea, se făcea întuneric ».
50. Epeeis vrea să ne semnifice că are natura flăcării, prin folosirea termenului « a străluci », căci este propriu luminii să strălucească. De la fenicieni, de asemenea, Pherecyde a preluat inspiraţiile sale spre a elabora theologia sa referitoare la zeul pe care îl numeşte Ophion şi la Ophionide, despre care vom vorbi mai tîrziu.
51. Totuşi egiptenii, desenînd lumea după aceeaşi concepţie, gravează o circumferinţă care este de culoarea focului şi a cerului cu un şarpe avînd aspectul unui şoim ce se întinde în mijlocul său — tot ansamblul acesta avînd forma literei thêta a noastră. Ei vor să semnifice prin cerc lumea şi simbolizează prin şarpele care este la mijloc pe Demonul cel Bun de care el depinde în întregime.
52. Şi Zoroastru Magul, în Culegerea sacra a religiei persane, declară următoarele cu cuvintele acestea: «Divinitatea are un cap de şoim. Ea este cea dintîi, incoruptibilă, eternă, necreată, indivizibilă, fără asemănare, ea este călăuza către orice formă de frumuseţe ; neinfluenţată de daruri,ea este binele prin excelenţă, inteligenţa inteligenţelor. Acest zeu este, de asemenea, tatăl legislaţiei celei bune şi al dreptăţii, el îşi trage ştiinţa din sine însuşi, el este conform naturii, este perfect, înţelept şi, singur, a descoperit sanctuarul natural». Şi Ostanes de asemenea spune aceleaşi cuvinte despre acest subiect în opera sa Octateuhul.
53. Toţi s-au inspirat din Taautos pentru a redacta fiziologiile lor, aşa cum a stabilit-o el. Şi după ce au clădit temple, ei au consacrat în sanctuare primele elemente repre¬zentate prin şerpi şi pentru ele celebrează sărbători, sacrificii şi misterii orgiace, cu sentimentul că aceştia erau zeii supremi şi cauzele principale ale Universului. Şi cu aceasta am scris destul despre şerpi”.
54. Iată deci din ce se compune această theologie feniciană, de care învăţătura mîntuirii ne îndeamnă să fugim fără să ne întoarcem, aşa cum ne învaţă să căutăm un remediu pentru demenţa celor vechi.
55. Acestea nu sînt basme, ficţiuni ale poeţilor, care comportă o teză ascunsă şi subînţeleasă, ci sînt mărturii autentice emanînd de la înţelepţi şi vechi theologi, spre a relua termenul pe care l-ar folosi ei înşişi; conţinutul lor este mai vechi decît operele tuturor poeţilor şi prozatorilor şi ele prezintă drept garanţie a spuselor lor numele divinităţilor, basmele încă povestite în zilele noastre în oraşele şi satele din Fenicia şi, de asemenea, misteriile care sînt cele¬brate la fiecare popor; această constatare este — socot eu — destul de evidentă spre a nu fi necesar de a căuta pentru aceste date interpretări fizice forţate, întrucît faptele aduc — dacă sînt deduse din ele înseşi — elemente manifeste probatorii.
Aceasta este deci theologia fenicienilor; este acuma momentul să trecem la studiul concepţiilor egiptene.
SFÂRŞIT
TRADUCEREA ATHANASIE NEGOIŢĂ ŞI CONSTANTIN DANIEL
PS: ESTE POSIBIL SĂ SE FI STRECURAT MICI ERORI DE LITERE, DAR ACESTEA SE DATOREAZĂ TRANSFORMĂRII DIN PDF ÎN WORD A TEXTULUI CU PROGRAMUL OCR, ABBYY FINEREADER (CG).
