š

CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI

OMUL ANULUI 1753

Un alt eveniment de excepţională importanţă, de fapt o altă minune cu acte în regulă, a fost descrisă în acelaşi stil laconic de către protoiereul P. Drăghici, care afirmă că, într-o vedenie, Radu Ciobanu a fost anunţat (nu se specifică de cine, dar este de presupus că este vorba fie despre Domnul Iisus Hristos, fie despre îngerii amintiţi) că, înainte de a termina de construit biserica, va muri, dar că nu trebuie înmormântat, căci după trei zile va învia.

Pentru a nu exista nici o confuzie, iată textul protoiereului P. Drăghici: „Tot prin vedenie – i se spune (lui Radu Ciobanu n.n.) că, înainte de a o termina (este vorba despre biserică), va muri; însă să nu-l îngroape, căci la trei zile va învia. Şi aşa a fost.” (1)

După acest eveniment, păstorul Radu Ciobanu a mai trăit nouă ani, răstimp în care a reuşit să termine de zidit biserica „în roşu”. Frescele ce împodobesc pereţii au fost realizate ulterior, de către ginerele său, Popa Preda.

În spiritul vremurilor de astăzi, primul gând, evident, ne duce la constatarea că Radu Ciobanu a trecut printr-o experienţă de moarte clinică.

Moartea aparentă (clinică) sau experienţele la limita morţii (în literatura anglo-saxonă din ziua de astăzi apar sub denumirea generică „near death experience”), sunt fenomene investigate din ce în ce mai des în epoca modernă, pe temeiuri ştiinţifice. Sunt deja celebre fenomenele de moarte clincă investigate de medicul american Raymond Moody, care a introdus în conştiinţa epocii moderne noţiunea de thanatologie (3).

În cărţile sale, medicul american Raymond Moody a încercat să definească thantologia (la vechii greci Thanatos era zeul morţii) în termeni ştiinţifici, iar una dintre preocupările sale a fost de a demonstra faptul că o parte a fiinţei umane, sufletul sau duhul, supravieţuieşte, într-un fel sau altul, morţii fizice. (10)

Ca ştiinţă de graniţă din ce în ce mai clar definită conceptual, thanatologia modernă se bazează în exclusivitate pe mărturiile unor oameni care au suferit morţi clinice. Subiecţii investigaţi de medicul american, al căror număr este apreciabil, au suferit fenomenul de moarte clinică cel mai adesea în urma unor accidente de automobil sau operaţii chirurgicale. În răstimpul morţii clinice, din punct de vedere medical, subiecţii investigaţi au fost declaraţi morţi, căci toate funcţiunile trupului material încetaseră, inclusiv bătăile inimii, iar personalul medical aflat în preajmă executa manvrele specifice de resuscitare.

După cum au raportat ulterior subiecţii investigaţi, în răstimpul fenomenului de moarte clinică se derulează câteva experienţe standard.

În primul rând, trebuie menţionat faptul că, în perioada decorporării, subiecţii se văd dintr-o dată într-un corp eterat, de lumină sau de energie (sufletul sau duhul).

A doua experienţă specifică este parcurgerea, de către cel aflat în această stare, cu mare viteză, a unui tunel. Tunelul este străbătut chiar în secunda morţii (mai exact spus, a decorporării), când sufletul părăseşte trupul. Cel mai adesea, sufletul părăseşte trupul prin creştetul capului; unii subiecţi au raportat că au părăsit trupul prin dreptul plexului, alţii că s-au ridicat pur şi simplu din trupul material.

O altă experienţă este senzaţia de imponderabilitate ce apare imediat după ce sufletul părăseşte trupul. Majoritatea subiecţilor au raportat investigatorilor faptul că, imediat după decorporare, plutesc deasupra trupului inert. Unii dintre ei abia dacă-şi recunosc trupul inert, senzaţie ce apare mai ales la subiecţii ce s-au decorporat datorită unor accidente de automobil. Aceştia raportează că, în momentele survenite imediat după decorporare, îşi privesc trupul aflat printre rămăşiţele metalice contorsionate ale automobilului. Alţi subiecţi raportează că, în primele secunde de după decorporare, urmăresc cu mirare operaţiunile desfăşurate de personalul medical ce le acordă primul ajutor (mai corect ar fi: personalul medical ce acordă primul ajutor trupurilor, întrucât subiecţii se miră de faptul că nu simt nici cea mai mică durere).

A patra experienţă importantă a celor ce trec printr-o experienţă de moarte clinică este întîlnirea cu fiinţe dragi sau apropiate, deja defuncte, care-i încurajează.

A cincea experienţă semnificativă a unora dintre subiecţii care s-au decorporat brusc în urma unor accidente este întâlnirea cu o impresionantă Fiinţă de Lumină, despre care mai toţi cred că este Iisus Hristos. La întrebarea de unde ştiu cu atâta exactitate că este vorba despre Iisus Hristos, subiecţii respectivi oferă acelaşi răspuns: ştiu instantaneu, fără să le spună cineva, răspuns care, în mod evident, nu poate convinge nici o persoană materialistă. Pentru un suflet decorporat nu există prea multe posibilităţi de a greşi, întrucât prin actul decorporării, sufletul (conştiinţa centrată în suflet) are acces la o formă de cunoaştere extrem de vastă.

Accesul la această formă vastă de cunoaştere dispare în scurt timp întrucât, în cazul morţilor clinice, recorporarea survine destul de repede: minute, foarte rar ore. De fapt, în cazul unei decorporări ce se întinde pe durata mai multor minute (ce să mai vorbim de ore), procesul morţii biologice este ireversibil: inima încetează să mai pompeze sânge, organismul nu mai este alimentat cu aer, iar procesul entropiei se înstăpâneşte asupra ţesuturilor.

S-ar putea concluziona că printr-o experienţă de acest gen a trecut şi Radu Ciobanu. Până acum nimic nou sub soare; astfel de fenomene s-au petrecut şi se vor mai petrece. Problema este că, oricât de seducătoare şi, până la un punct, convingătoare ar fi explicaţia unei morţi clinice în epoca noastră materialistă, în cazul lui Radu Ciobanu nu se potriveşte. Aici nu este vorba doar despre o moarte clinică care durează destul de puţin, ci despre o înviere, întrucât s-a produs după trei zile, perioadă în care procesul entropiei a devenit ireversibil. Învierea lui Radu Ciobanu, realizată după trei zile, este altceva decât moartea clinică. Învierea unei fiinţe omeneşti decedate de trei zile este un fenomen excepţional în sensul cel mai curat al acestui cuvânt. Învierea unei fiinţe omeneşti decedate o poate face doar Domnul Iisus Hristos, în mod direct. Precedentul este cunoscut: învierea lui Lazăr din Betania, descrisă în Evanghelii. Pe Lazăr din Betania, Domnul Iisus Hristos l-a înviat din morţi după patru zile, aşa cum specifică Sfânta Evanghelie.

Ce a devenit Radu Ciobanu după învierea sa din morţi e greu de spus. Se poate totuşi deduce faptul că, în răstimpul dintre moarte şi învierea realizată prin puterea Mântuitorului Iisus Hristos, Radu Ciobanu a devenit un om „îmbunătăţit” în cel mai înalt grad, un cunoscător prin excelenţă – atât a lumii văzute, cât şi a lumii nevăzute. Se mai poate deduce, nu fără temei, faptul că, la fel ca alte persoane care au trecut prin experienţe similare, Radu Ciobanu a văzut, ca duh decorporat, multe taine ale lumii nevăzute – mai exact spus, ale aspectului nevăzut al lumii.

În acest context, se poate presupune că, pe de-o parte, Radu Ciobanu a văzut cerurile cu locuitorii umani plăcuţi lui Dumnezeu, ocrotiţi de Sfinţii Îngeri (Fiii Luminii), iar de cealaltă parte iadurile cu fiinţele întunecate ce le populează (Fiii Întunericului, îngerii decăzuţi, care odinioară au fost azvârliţi din ceruri, fiinţe care se manifestă la nivelul lumii invizibile fie cu aspecte terefiante, drăceşti sau demonice, fie, uneori, cu aspectul unor îngeri luminoşi dar cu ochii complet negri, lipsiţi de iris, întrucât nu mai văd Calea, Adevărul şi Viaţa şi s-au rupt de Dumnezeu).

Se poate, de asemenea, deduce şi faptul că, la fel ca alţi cunoscători ai tainelor celor nevăzute, Radu Ciobanu a văzut vămile şi pe acele fiinţe ale întunericului denumite vameşi, care cer „plată” defuncţilor ce trec prin ele, pentru faptele lor neconforme cu poruncile lui Dumnezeu.

Iar la un moment dat al periplului lui Radu Ciobanu prin întortochiatele căi ale lumii nevăzute, duhul său a revenit în lumea materială prin puterea Domnului Iisus Hristos, fiind aspirat rapid în trupul care a înviat la sfârşitul celor trei zile…

Iar dacă aceaste deducţii cu privire la ceea ce a devenit Radu Ciobanu în urma experienţelor sale, pot părea deplasate sau nelalocul lor, trebuie specificat că, nici de data aceasta, nu este nimic nou sub soare: ceea ce este a mai fost şi ceea ce a fost va mai fi. Un astfel de periplu prin regiunile aspectului nevăzut al cosmosului, trebuie urmat, la urma urmei, de toţi oamenii ce trec prin „poarta morţii”; este un traseu obligatoriu al oricărei fiinţe omeneşti care  părăseşte lumea materială.

Şi, nu întâmplător, potrivit tradiţiei creştine, sufletul sau duhul ce părăseşte definitiv trupul material prin moarte urmează un traseu asemănător: după înmormântare, duhul sau sufletul omului se prezintă în faţa Creatorului, Atotputernicul Dumnezeu, pentru a I se închina; apoi un răstimp de şase zile – calculate după timpul lumii materiale – vizitează raiul. După cele şase zile, se prezintă iarăşi în faţa lui Dumnezeu, care porunceşte să-i fie arătat iadul, în care sufletul adastă un răstimp de treizeci de zile. A patruzecea zi după momentul decesului, defunctul se prezintă pentru a treia oară în faţa lui Dumnezeu pentru judecata personală, după care va merge fie în zonele luminoase, denumite în mod generic cer, fie în cele întunecate – denumite iad.

Aşadar, nu este deloc exclus ca într-un caz special precum a fost cel al păstorului Radu Ciobanu, care a fost înviat după trei zile, acest proces să se fi desfăşurat comprimat sau, poate, într-o altă ordine; de aceea, poate fi dedus faptul că traseul parcurs în „lumea de dincolo” şi informaţiile dobândite pe parcursul său, au fost aceleaşi ca şi ale unui defunct.

Există însă o deosebire: dacă ceilalţi defuncţi nu se mai pot întoarce în lumea materială, pentru a le povesti celorlalţi ceea ce au văzut „dincolo”, Radu Ciobanu s-a întors. Iar în cazul în care a reuşit să realizeze ceea ce poartă numele de „continuitatea conştiinţei, a conştienţei şi a amintirii”, dacă a reuşit să prezerve amintirea a ceea ce a văzut „dincolo” şi să o aducă în lumea materială, înseamnă că ceea ce a comunicat prin viu grai celorlalţi oameni are o valoare inestimabilă.

În orice caz, un astfel de eveniment presupune, implicit, un şoc cognitiv de mare intensitate, care transformă radical fiinţa omului, astfel că un cioban neştiutor poate deveni un înţelept în sensul cel mai înalt al cuvântului.

Pe de altă parte, trebuie luat în calcul într-un mod cât se poate de lucid, faptul că nu trebuie să-i atribuim în mod arbitrar păstorului Radu, ctitorul bisericii din satul Cruci, toate caracteristicile şi experienţele ce au fost trecute anterior în revistă. Este la fel de posibil, bunăoară, ca în perioada de trei zile, scursă între deces şi înviere, păstorul Radu să fi intrat într-o stare de „adormire” – starea de „adormit întru Hristos”. Evident, în aceste condiţii, starea de adormire a reprezentat un hiatus, o perioadă de gol, iar la revenire să nu-şi fi amintit nimic.

De asemenea, în cazul în care, la Radu Ciobanu, nu s-a produs continuitatea conştiinţei, a conştienţei şi a amintirii, orice deducţie pe această temă este nefondată, întrucât nu avea cum să păstreze amintirea evenimentelor desfăşurate în perioada în care trupul său era mort, iar sufletul său contempla, ca orice defunct, cele ce ţin de aspectul nevăzut al lumii.

În aceste din urmă cazuri, cele afirmate anterior cu privire la analogia cu traiectul sufletului uman după pragul morţii pot să nu fie valabile în ceea ce-l priveşte pe Radu Ciobanu, ele reprezentând doar evenimente de mare profunzime la care orice muritor trebuie să mediteze în modul cel mai serios cu putinţă; motiv pentru care enumerarea lor în paginile anterioare nu reprezintă defel un exerciţiu gratuit şi fără însemnătate.

Faptul că, în cazul păstorului Radu nu există nicio informaţie cu privire la aceste aspecte, nu relevă neapărat faptul că nu s-au produs, dar nici că s-au produs cu necesitate, în ordinea descrisă anterior, ci doar faptul că nu s-a gândit nimeni să le reţină, să le noteze şi să le transmită mai departe.

Cercetătorilor viitori le revine sarcina de a cerceta cu luare aminte acest subiect şi de a stabili adevărul.