CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI
40 DE CRUCI
Revenind la biserica din catul Cruci, ajutaţi fiind şi de tîlcuirea părinţilor citaţi cu privire la semnificaţiile profunde ale semnului crucii, un alt element demn de cercetat şi care merită o explicaţie cât se poate de coerentă este acesta: de ce păstorul Radu Ciobanu a ridicat mai întâi patruzeci de cruci, când de fapt primise poruncă să construiască o biserică ?
De ce nu a construit direct biserica ?
De unde a apărut necesitatea cioplirii unor cruci din copacii din apropiere?
Şi, mai ales, de ce nu a scos copacii din rădăcină, ci i-a cioplit în mod direct ?
Evident, răspunsul a fost deja oferit de sursele citate: ciobanul a dorit să marcheze locul unde avusese vedeniile. Într-adevăr, aceasta este o explicaţie să-i spunem suficientă. Se ştie că atunci când cineva doreşte să marcheze un loc face un semn: rupe o creangă dintr-un copac, rupe chiar un copac întreg, face un semn în pământ, pune pietre una peste alta etc. Totuşi, trebuie remarcat faptul că una este să rupi o creangă sau să înfigi un ţăruş în sol pentru a marca un loc şi alta este să ciopleşte 40 de cruci. Nimeni nu ciopleşte 40 de cruci pentru a marca un loc. Acesta este de fapt motivul pentru care asupra acestui aspect mai trebuie zăbovit, chiar dacă, la prima vedere, explicaţia cu marcatul locului pare suficientă.
Fără un efort de gândire prea mare, pot fi găsite alte două explicaţii foarte simple, care pot rezolva încă o dată problema. Prima explicaţie poate să fie mai mult decât suficientă: aceasta a fost Voia Domnului Iisus Hristos. Totuşi, din pisanie rezultă faptul că Radu Ciobanu a primit doar porunca de a construi o biserică. Nu a primit poruncă să cioplească vreo cruce. A doua explicaţie este la fel de simplă ca şi prima. A fost voia păstorului Radu Ciobanu, care, ca ctitor, avea deplina libertate să cioplească fie patruzeci de cruci, fie câte voia, iar pe cele rămase după incidentul provocat de boierul Andrei Bălăcescu, să le includă în interiorul bisericii, pentru a nu se deteriora în timp. Şi această explicaţie este, până la un punct, suficientă.
Dar întrebarea persistă, căci ceea ce frapează este numărul crucilor. De ce Radu Ciobanu nu a cioplit bunăoară una, trei, şase, nouă, treizeci şi nouă sau cincizeci de cruci ? De ce Radu Ciobanu nu a cioplit, bunăoară, o singură cruce, prin intermediul căreia, eventual, putea să marcheze locul în care a avut vedenia ? În spaţiul ortodox, obiceiul de a aşeza cruci din lemn alături sau, cel mai adesea, în faţa unui lăcaş de cult este foarte răspândit; crucile aşezate în faţa unei biserici poartă numele de troiţe. Sau: de ce nu a cioplit trei cruci, căci este ştiut faptul că pe Golgota erau trei cruci: pe una dintre ele a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos, iar pe celelalte două au fost răstigniţi cei doi tâlhari. Aşadar, ce semnificaţie au cele patruzeci de cruci ?
Un răspuns este următorul: se ştie, numărul patruzeci (patruzeci de unităţi: zile, ani, obiecte) are o istorie foarte bogată. Cifra patruzeci poate fi regăsită în cele patruzeci de zile de ploi abundente din timpul potopului. În limbajul sacru în care au fost narate evenimentele descrise de Vechiul Testament, cele patruzeci de zile ale potopului semnifică înnoirea lumii; lumea cea veche, antediluviană, coruptă şi plină de rele, a dispărut fiind înghiţită de apele potopului, iar lumea cea nouă, curată şi strălucitoare, şi-a făcut apariţia. „Şi potopul a durat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe pământ. Apa a crescut, a smuls arca şi ea a fost ridicată de la pământ.” (Geneza cap. 7, 17). Cifra patruzeci mai poate fi regăsită, de asemenea, în cei patruzeci de ani petrecuţi de evrei în pustie, după fuga din Egipt. Patruzeci de ani a fost necesar să se schimbe generaţiile; generaţiile vechi, care au cunoscut robia egipteană şi care apoi s-au răzvrătit împotriva Poruncilor lui Dumnezeu, au îmbătrânit şi au murit de-a lungul celor patruzeci de ani, iar locul lor a fost luat de generaţiile născute în pustie, pregătite deja să ocupe Pământul Făgăduinţei (Cf. Vechiul Testament; Numeri cap. 14).
Cifra patruzeci poate fi regăsită şi în Noul Testament: cele patruzeci de zile (şi nopţi) pe care Domnul Iisus Hristos le-a petecut în pustie, în care a fost ispitit de Cel rău: satan, diavolul, ispititorul, potrivnicul sau adversarul. „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit….” (Ev. după Matei 4; 1)
În sfârşit, tot în Noul Testament, cifra patruzeci poate fi regăsită în perioada scursă între învierea Domnului Iisus Hristos şi înălţarea la ceruri (ce corespunde, în calendarul bisericesc actual, perioadei dintre celebrarea Paştelui şi celebrarea Înălţării).
Aşadar, în codul biblic, cifra patruzeci semnifică înnoirea: trecerea de la lumea veche la lumea nouă, de la robie la libertate, de la întuneric la lumină. Abia după scurgerea celor patruzeci de unităţi, fie că este vorba despre zile, săptămâni sau ani, survine înnoirea. Cifra patruzeci semnifică, de asemenea, o penitenţă.
Să fi cunoscut păstorul Radu Ciobanu semnificaţia biblică a celor patruzeci de unităţi sau este vorba doar despre un impuls inconştient ?
Este, fireşte, greu de precizat. Cert este că a cioplit cele patruzeci de cruci ca pe un semn foarte important, cu o semnificaţie aparte. Evident, cu privire la înţelesul acestei semnificaţii se pot face doar presupoziţii. Cea mai probabilă pare să fi fost penitenţa. Este vorba atât despre penitenţa ciobanului Radu, care este implicită, cât şi, post factum, despre penitenţa oricărui om care ar fi trecut pe acolo. Dacă penitenţa a fost scopul păstorului Radu, atunci cele patruzeci de cruci corespund celor patruzeci de zile petrecute de către Mântuitorul Iisus Hristos în pustie. În pustie, Iisus Hristos a fost ispitit de diavol; în pustie, Mântuitorul Hristos l-a învins pe diavol pentru totdeauna.
Din nefericire, proiectul cioplirii celor patruzeci de cruci cu scopul penitenţei, pus în aplicare de păstorul Radu Ciobanu nu a funcţionat datorită prostiei boierului Andrei Bălăcescu care a pus o slugă să taie crucile. Nici n-a apucat bine sluga să taie toate crucile, scrie protoiereul P. Drăghici în articolul citat, că boierul a orbit. După ce a conştientizat greşeala şi s-a căit, după patruzeci de zile de rugăciune şi de post, petrecute plângând cu căinţă în faţa crucilor (după cum informează protoiereul P. Drăghici), boierul Andrei Bălăcescu şi-a recăpătat vederea. Ceea ce constituie nu doar un eveniment excepţional, ci o minune – s-ar putea spune – cu acte în regulă. Dreptatea Domnului este sfântă. Mila Domnului este infinită, iar iertarea Sa este atotcuprinzătoare.
Ulterior, aşa cum apare în pisanie, boierul Andrei Bălăcescu a contribuit la construirea bisericii; el este pictat în partea stângă a pronaosului, în locul rezervat ctitorilor. Probabil că, ulterior, cei care au contribuit la construirea bisericii au luat decizia de a include preţioasele cruci deja tăiate de către boierul Bălăcescu în arhitectonica bisericii, tencuindu-le în zid. Cel puţin şapte se aflau, aşa cum afirma protoiereul P. Drăghici la vremea sa, în interiorul bisericii.
Cât priveşte crucea cea mare, de aproximativ cinci metri înălţime, aflată chiar în mijlocul bisericii, se pot evalua două ipoteze de lucru. Prima ipoteză ar fi că face parte din cele patruzeci de cruci cioplite de către păstorul Radu direct din copaci. A doua ipoteză ar fi că nu face parte din ele, fiind adăugată ulterior.
Prima ipoteză de lucru pare, evident, cât se poate de veridică, în timp ce a doua pare mai mult teoretică. În sprijinul primei ipoteze de lucru poate fi adus drept argument o informaţie preţioasă, furnizată în perioada interbelică, mai precis în anul 1941, de lucrarea intitulată Viaţa Bisericească în Oltenia – Anuarul Mitropoliei Olteniei. Iată ce este scris în această lucrare, la pagina 179: biserica din satul Cruci, care pe atunci făcea parte din satul Balota, „a fost zidită de ciobanul Radu, păstor de oi, în 1753 din zid, reparată în 1913 de def. Preot C Matoceanu şi de săteni. Se numeşte Crucile de la trei cruci cioplite din trei stejari lăsaţi pe locul descoperirii ciobanului ctitor, fără a mai fi doborâţi şi care se găsesc în faţa Sf. Altar, fiind tămăduitoare pentru bolnavii care vin cu credinţă la biserică.” (cf Viaţa Bisericească în Oltenia – Anuarul Mitropoliei Olteniei 1941, pag. 179).
Aşadar, potrivit anuarului menţionat, crucea cea mare, care se află încă pe locul iniţial, marchează locul unde păstorul Radu a avut viziunea sau viziunile. Înformaţiile furnizate de Anuarul Mitropoliei Olteniei mai specifică în mod explicit faptul că, odinioară, exista în mijlocul naosului, chiar în faţa altarului, nu o singură cruce, ci trei. Cele trei cruci au supravieţuit, în aceiaşi poziţie, cel puţin până în anul 1941.
Această informaţie confirmă informaţiile furnizate de P. Drăghici, care menţionează în articolul său un total de şapte cruci, fără a explica modul în care sunt amplasate (la vremea sa, în 1919, cele trei cruci din mijlocul naosului erau încă în picioare, deci erau evidente şi nu era nevoie să explice amplasarea lor).
Nu este la fel de evident ce s-a întâmplat cu celelalte două cruci din mijlocul naosului. Este posibil să fi fost tăiate, la un moment dat, în perioada comunistă, când biserica a căzut în paragină; este la fel de probabil să se fi prăbuşit singure, putrezind lemnul de la rădăcină, şi apoi să fi fost luate de vreun călător ocazional ca lemne de foc, fără ca acesta să fi cunoscut importanţa lor. Este greu de spus.
Potrivit comisiei de inventariere reunită în anul 1969, pe crucea cea mare sunt scrise în limba slavonă următoarele cuvinte: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Duhului Sfânt, ridica-tu-sa această Sfântă şi cinstită Cruce întru hramul Cuvioasei Parascheva. Pomeneşte Doamne pe robii Tăi… ” etc.
Trebuie remarcat, înainte de toate, faptul că numele de persoane trecute în limba slavonă şi textul ulterior se raportează, în exclusivitate, la crucea cea mare, nu la celelalte patru cruci încă zidite în pereţii bisericii, care nu au inscripţionate niciun nume. Nu se raportează nici la biserica propriu-zisă.
Este vorba despre o înşiruire de nume, deci avem de-a face cu un pomelnic. Crucea cea mare nu a fost doar inscripţionată, ci şi pictată cu diferite culori, care cu timpul s-au estompat din cauza intemperiilor. Inscripţionată şi pictată în acest fel, crucea cea mare a dobândit astfel rolul unei troiţe de pomenire.
