CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI
PILDA LUI EISIK
În prezent, biserica din satul Cruci este complet izolată între dealuri molcome şi văi.
Pe cărări din pământ bătătorit, ce şerpuiesc uneori printre parcele însămânţate cu porumb sau cu grâu, rarii vizitatorii ocazionali urcă şi coboară lin, până ce ajung într-un punct din care, departe, în zare, chiar la îmbinarea cerului cu pământul, pe creasta unui deal, observă un mic detaliu arhitectonic.
Apropiindu-se treptat de acel detaliu, vizitatorii ocazionali înţeleg faptul că este vorba despre o construcţie realizată de mâna omului, dar nu se conving de faptul că este vorba despre o biserică decât în momentul în care sunt suficient de aproape pentru a-i distinge detaliile. Parcugând drumul spre ea, biserica apare şi dispare uneori din faţa ochilor, pe măsură ce vizitatorii urcă şi coboară lin văile şi dealurile. Privind biserica din depărtare, nu se poate ca vizitatorilor ocazionali să nu le vină în minte primul vers al legendei populare Mioriţa: „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Şi, într-adevăr, aşa şi este. Biserica din satul Cruci este aşezată la îmbinarea cerului cu pământul, „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”.
Cât despre vizitatorii ocazionali, aceştia sunt extrem de rari; este o pustietate aproape nefirească: doar câţiva ciobani ce-şi pasc turmele şi, eventual, câţiva locuitori ai comunei Goieşti ce-şi îngrijesc parcelele cultivate cu porumb sau cu grâu. Chiar şi parcelele cultivate nu se întind decât până la jumătatea distanţei dintre Goieşti şi locul unde este amplasată biserica din satul Cruci. Din locul în care biserica începe să se profileze în zare, parcelele se răresc, iar vegetaţia creşte nestingherită într-o savantă neorânduială.
În anul 2008, luna iunie, când a vizitat pentru prima oară biserica din satul Cruci (vizite care s-au repetat de-a lungul anilor ce au urmat), împreună cu câţiva prieteni pe care-i va menţiona puţin mai departe, autorul acestei cărţi a fost peste măsură de uluit, dar şi peste măsură de dezamăgit. Aceste sentimente, în mod invariabil, le poate resimţi orice vizitator ocazional. Sentimentul de uluire este generată de faptul că, la doar câţiva kilometri de oraşul Craiova, există o asemenea comoară spirituală. După parcurgerea traseului Craiova-Goieşti-Cruci, şi după ce este depăşit un punct situat la aproximativ doi kilometri distanţă de amplasamentul bisericii, orice vizitator are impresia că pătrunde într-un ţinut miraculos, ce exercită o puternică atracţie spirituală. Atracţia spirituală a bisericii devine tot mai accentuată pe măsură ce vizitatorul se apropie de ea.
Aici se impune o scurtă constatare ce poate înflori în mintea oricărui vizitator ocazional al acestor locuri. În ziua de astăzi, majoritatea dintre noi, românii, suntem interesaţi de fel de fel de locuri sau monumente îndepărtate şi exotice, pe care le vizităm cu substanţiale eforturi materiale. Din păcate, de cele mai multe ori, avem tendinţa de a minimaliza importanţa locurilor şi a monumentelor situate în imediata noastră vecinătate, după cum avem tendinţa de a uita istoria strămoşilor noştri, pe care o considerăm neinteresantă. Majoritatea dintre noi, românii, uităm şi faptul că, mai întotdeauna, chiar în imediata noastră vecinătate, se află comori materiale şi spirituale inestimabile, rod al unei istorii multimilenare şi, de cele mai multe ori, dramatice.
Prin Evul Mediu circula o legendă valabilă, se pare, şi cazul de faţă. Se spune că, în vremurile grele ale Evului Mediu, în oraşul Cracovia, pe atunci capitala Poloniei, a trăit un învăţat evreu, pios dar foarte sărac, pe nume Eisik, fiul lui Jekel. Într-o noapte, învăţatul a avut un vis. În vis i s-a poruncit să plece din Cracovia, oraşul său de baştină, la Praga, pe atunci capitala Boemiei şi să descopere o comoară ce sta ascunsă chiar sub podul principal ce ducea spre castelul regilor Boemiei. Învăţatul evreu, evident, neîncrezător, nici nu s-a gândit să plece la drum, dar visul s-a repetat încă de două ori. După ce a avut a treia oară acelaşi vis, învăţatul evreu Eisik, fiul lui Jekel, a pornit, în sfârşit, la drum. La Praga, Eisik a găsit cu uşurinţă podul, dar a avut o surpriză neplăcută: podul era păzit de ostaşii regelui. Eisik, ca tot omul, s-a foit câtva timp în jurul podului, a cercetat împrejurimile cât mai neostentativ pentru a nu atrage privirile gărzii, dar nu a avut curajul să sape pentru a descoperi comoara. Peste câteva zile, Eisik a atras atenţia căpitanului gărzii ce păzea podul, care l-a interpelat cu nesperată bunăvoinţă, întrebându-l dacă nu cumva a pierdut ceva pe acolo. Om simplu şi cinstit, învăţatul i-a povestit acestuia visul. Evident, căpitanul gărzii a izbucnit în râs. „Cum poţi să ai încredere în vise ?”, l-a întrebat acesta pe sărmanul Eisik. „Dacă eu aş fi avut încredere în vise, demult aş fi fost plecat pe drum”. Iată ce am visat eu, îi povesti în continuare căpitanul gărzii. „Am visat că aud un glas care-mi poruncea să merg în Cracovia, în casa unui învăţat evreu pe nume Eisik, fiul lui Jekel şi să sap în cotlonul murdar din spatele sobei, unde se află o comoară”. „Imaginează-ţi, a continuat căpitanul gărzii, în timp ce în ochi îi sclipea probabil o luminiţă maliţioasă – cum ar fi fost să merg la Cracovia şi să dărâm zidurile tuturor caselor din ghetoul unde pe jumătate din oameni îi cheamă Eisik, iar pe cealaltă jumătate Jekel”. Auzind acestea, învăţatul Eisik, fiul lui Jekel mulţumi capitanului gărzii făcând o scurtă plecăciune şi se întoarse într-o suflare acasă, la Cracovia, în casa situată în ghetou, săpă în cotlonul din spatele sobei şi descoperi comoara. Se spune că, cu o parte din bani, învăţatul evreu a construit o casă de rugăciuni.
Morala legendei este simplă: comorile sunt foarte aproape de noi. Poate că nu-i o necesitate stringentă pentru noi, românii, să străbatem tot pământul pentru a descoperi comori ori pentru a ne face un „rost”, după cum nu este o necesitate să recurgem la diverse forme de înţelepciune exotice pentru a deveni înţelepţi. Dumnezeu a făcut în aşa fel încât ceea ce românii au nevoie pentru propăşire materială şi spirituală să fie la îndemână. Darurile şi „harurile” – atât cele materiale, cât şi cele spirituale – ne-au fost deja oferite, problema este că fie nu le observăm, fiind prea preocupaţi de aspectele mărunte, total nesemnificative, ale vieţii, fie au venit alţii şi ni le-au furat, pe fondul naivităţii (sau delăsării) noastre. Şi poate, nu degeaba, memorabilele versuri ale lui Octavian Goga au căpătat, de-a lungul timpului, valoare de motto în spaţiul locuit de români: „munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”.
Comorile materiale şi spirituale ale poporului român se află aici, pe teritoriul României şi nu în altă parte. Din păcate, noi, românii, ori ne ignorăm comorile spirituale şi le lăsăm în paragină, ori vin alţii şi ni le fură. Biserica din satul Cruci este una din aceste comori spirituale inestimabile ale poporului român, ignorate şi lăsate în paragină. Biserica din satul Cruci se află în apropierea nu doar a locuitorilor comunei Goieşti ori a locuitorilor oraşului Craiova, ci a românilor în general, indiferent în ce loc al Ţării s-ar afla. Nici un român nu este nevoit să zboare cu avionul de-a lungul şi de-a latul planetei, după cum nu trebuie să parcurgă mii de kilometri la volanul maşinii pentru a o vizita. Biserica din satul Cruci este o comoară spirituală total ignorată, căci astfel nu se poate explica cum de-a ajuns în starea în care se află: o ruină. De aici, sentimentul de dezamăgire ce cuprinde orice vizitator ocazional aflat în faţa sa, imediat după ce sentimentul de uimire se va fi topit. Oricum, vizitatorii ocazionali nu au prea multe şanse să ajungă la biserica din satul Cruci, mai cu seamă că nu există un drum asfaltat sau măcar pietruit pe care să se deplaseze. Şi, pe de-asupra, în ziua de astăzi nu există prea multe persoane capabile să ofere informaţii precise vizitatorilor ocazionali cu privire la istoricul şi importanţa bisericii.
Mai mult decât atât: nu există nici un fel de informaţii cu privire la crucile propriu-zise aflate în interiorul lăcaşului, a căror amplasare este probabil unică în lume. Este ca şi cum biserica din satul Cruci nu există, ceea ce este aproape incredibil.
