ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

URMAŞII LUI NOE

Vechiul Testament menţionează, de asemenea, că urmaşii lui Noe s-au înmulţit progresiv. La început, ei au locuit un teritoriu destul de limitat ca întindere, terioriu ce avea în mijloc Muntele Ararat, situat în Turcia de astăzi (la graniţa dintre Turcia, Iran şi Armenia de astăzi). Muntele Ararat a fost locul unde s-a oprit arca lui Noe după potop.

Încă pe timpul existenţei fizice a lui Noe, fiii şi nepoţii săi au format trei linii genealogice distincte. Liniile genealogice provenite din fiii direcţi ai lui Noe – Sem, Ham şi Iafet -, din nepoţii şi urmaşii acestora au fost enumerate în Vechiul Testament în capitolul al 10-lea prin indicarea numelor principalilor întemeietori: Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec, Tiras, Aşchenaz, Rifat, Togarma, Elişa, Tarşiş, Chitim, Dodanim, Cuş, Miţraim, Put, Canaan, Seba, Havila, Sabta, Rama, Sabteca, Şeba, Dedan, Elam, Asur, Arfaxad, Lud, Aram, Uţ, Hul, Gheter, Maş, Cainan, Şelah, Ever etc.

A existat, potrivit unor tradiţii foarte vechi, chiar şi un testament verbal al lui Noe, rostit chiar de Noe înaintea fiilor şi nepoţilor săi, scurt timp înainte de deces, în care indica fiecărui începător de linie genealogică locul (teritoriul) unde să se aşeze şi pe care să-l stăpânească împreună cu linia sa genealogică; tot în acel testament erau specificate normele de comportament pe care urmaşii săi trebuiau să le respecte. Aceste norme erau în concordanţă cu Legile cosmosului, cu Ordinea divină – cu Poruncile lui Dumnezeu. Având ca punct central Muntele Ararat, locul unde s-a oprit arca după potop, liniile genealogice şi seminţiile formate din descendenţii direcţi ai lui Noe au migrat apoi în toate punctele cardinale, formând o parte (trebuie subliniat în mod clar acest aspect: doar o parte) din popoarele antichităţii consemnate de istoriografie.

Autorul Genezei, Moise, nu urmăreşte destinul fiilor lui Dumnezeu – oameni ai cerului, dat fiind faptul că şi-a fixat atenţia doar asupra liniilor genealogice ale urmaşilor lui Set şi, implicit, ai lui Noe. Moise, în Geneza, menţionează doar faptul că Noe a fost urmaş al lui Set, al treilea fiu al lui Adam, făcut de Adam “după chipul şi asemănarea sa”. Motivul este destul de simplu : Moise a urmărit doar destinul seminţiei din care el însuşi a făcut parte.

De fapt, în ceea ce îi priveşte pe oamenii cerului, lucrurile sunt încă şi mai complicate, dat fiind faptul că energiile de intenţie emise de aceştia în momentul contactului sexual n-au fost suficient de luminoase pentru a atrage spirite pure prin Poarta alfa, dar nu au fost nici suficient de întunecate pentru a atrage duhuri virusate de oameni ai cerului din haos. Drept pentru care, cel puţin o perioadă de timp, oamenii cerului au avut progenituri doar fii ai oamenilor.

Totuşi, liniile genealogice de fii ai oamenilor născute de oamenii cerului întrupaţi în perioada de debut a celui de-a treia perioade nu trebuie confundaţi cu liniile genealogice ale lui Noe. Ei au format seminţii diferite, chiar dacă au făcut parte din aceeaşi categorie de fii ai oamenilor (oameni ai pământului). Consecinţa a fost că, după potop, populaţia globului terestru a început să fie formată în proporţie majoritară din fii ai oamenilor; în acea perioadă de timp oamenii cerului formau doar o minoritate ce nu depăşea 5% din totalul populaţiei de pe suprafaţa pământului.

O dată cu naşterea noilor generaţii de fii ai oamenilor (altele decât cele provenite din urmaşii lui Noe) au început să apară din ce în ce mai multe comunităţi mixte formate din oameni ai cerului şi din fii ai oamenilor. Procentual, în cadrul acestor comunităţi mixte, oamenii cerului nu depăşeau procentul de 5% din totalul populaţiei; uneori mai puţin. Restul erau fii ai oamenilor.

Desigur, nu în toate zonele locuite s-au constituit comunităţi mixte formate din fii ai oamenilor şi oameni ai cerului. Au existat, de asemenea, aşezări populate doar de fii ai oamenilor, după cum au existat aşezări populate în exclusivitate de oameni ai cerului care nu s-au implicat în procesul descris anterior. De exemplu, pe teritoriul României de astăzi s-au constituit cele mai multe aşezări formate în exclusivitate din oameni ai cerului de pe toată suprafaţa pământului.

Concluzia este că în perioada despre care este vorba, s-au coagulat mai multe tipuri de aşezări: aşezări formate exclusiv din oameni ai cerului, aşezări formate exclusiv din fii ai oamenilor, aşezări mixte formate majoritar din fii ai oamenilor, dar conduse de un staff de oameni ai cerului. Oamenii cerului aveau o experienţă de viaţă îndelungată, provenită din întrupările şi vremurile trecute; amintirea vremurilor şi a reîntrupărilor trecute era posibilă datorită practicării formelor de iniţiere specifice epocii. În cadrul comunităţilor mixte, oamenii cerului i-au învăţat pe fiii oamenilor cum să construiască aşezări durabile; i-au învăţat cum să se comporte unii cu alţii în conformitate cu Legile cosmosului, Poruncile lui Dumnezeu. Astfel s-au format primele aşezări sedentare consemnate de istoriografia modernă.

Un factor extrem de important a fost iniţierea fiilor oamenilor sub atenta supraveghere a oamenilor cerului. În urma formelor de iniţiere concepute special pentru fiii oamenilor, aceştia au aflat adevărata istorie a cosmosului şi faptul că există Dumnezeu. În consecinţă, au înţeles în mod experimental diferenţa dintre ceea ce sunt ei, ca fii ai oamenilor şi ceea ce sunt oamenii cerului. În aceste condiţii, aşa cum era de aşteptat, prestigiul oamenilor cerului a crescut fulminant în ochii fiilor oamenilor. Mulţi dintre fiilor oamenilor au cerut în mod direct sprijinul oamenilor cerului întrupaţi. Puşi în fruntea maselor de fii ai oamenilor, oamenii cerului şi-au condus “fraţii mai mici”, cum le plăcea să-i numească, în conformitate cu Poruncile lui Dumnezeu. Cu toate că s-au constituit într-un fel de castă, oamenii cerului din acele staffuri au respectat în continuare Poruncile lui Dumnezeu. Ei nu au fost opresori ai oamenilor pământului, ci şi-au păstrat statutul de educatori. De aceea, prestigiul lor a sporit în mod constant.

În ziua de astăzi, istoriografia este uimită de faptul că, în antichitate, apariţia civilizaţiei şi culturii, concretizată în construirea unor artefacte materiale impresionante, s-a produs cât se poate de brusc după o perioadă lungă de “stagnare în animalitate”. În mod firesc, într-adevăr, după logica istoriografiei, “ieşirea din animalitate” ar fi trebuit să se desfăşoare în mii şi mii de ani.

Realitatea contrazice însă în mod flagrant ipoteza istoriografiei. În primul rând nu a existat vreo ieşire din animalitate a speciei umane, căci omul nu se trage din maimuţă, iar în al doilea rând oamenii perioadei respective au beneficiat de aportul unor fraţi mai “vârstnici”, oamenii cerului, care i-au condus şi educat o perioadă destul de lungă de timp.