CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI
RADU CIOBANU, PĂSTOR
Potrivit pisaniei bisericii din satul Cruci, numele păstorului care a avut viziunea şi a coplit cele patruzeci de cruci direct din copaci este Radu Ciobanu. Locul său natal era, se pare, satul Arceşti, astăzi localitate în judeţul Olt.
Radu Ciobanu a început construirea bisericii în anul 1753 (leatul 7621 de la Facerea Lumii), pe timpul domnitorului Constantin Racoviţă Voivod. El a construit biserica chiar pe locul unde avusese vedenia. De altfel, potretul lui Radu Ciobanu (şi al soţiei sale) se află zugrăvit imediat în stânga intrării în pronaosul bisericii din satul Cruci, în locul rezervat ctitorului.
Într-un articol apărut într-un periodic din anul 1921, un protoiereu pe nume P. Drăghici afirma următoarele: „Radu Ciobanu păzindu-şi turma de oi prin locurile acestea pe unde atunci era numai pădure seculară, a adormit sub nişte copaci şi în vis i s-a arătat îngerul care i-a zis: să faci Biserică”. Deşteptându-se speriat, a fugit la Olt, la Arceşti; dar după trei ani se pomeneşte cu turma iar aici, şi din nou, în vedenie, este sfătuit să facă Biserică. De astă dată nu mai fuge, pentru că cele mai multe din oi fătându-i câte doi miei, turma i se măreşte, şi atunci el înţelege că acesta nu este decât un semn de la Cel de Sus.” (1)
Perimetrul pădurii unde păstorul Radu Ciobanu a cioplit crucile făcea parte din moşia unui potentat al acelor vremuri, boierul Andrei Bălăcescu. În acea zonă, boierul Bălăcescu stăpânea câteva sate şi terenuri. În articolul citat, protoiereul P. Drăghici confirmă acest aspect: biserica a fost „zidită pe moşia dumnealui Coconu Andreiu Bălăcescu, la leatul 7621, în zilele luminatului Domn Io Constantin Racoviţă Voivod, în urma arătarei Domnului în vedenie lui Radu Ciobanu care au şi însemnat locul cu cruci” (1).
După ce Radu Ciobanu a cioplit cele patruzeci de cruci, evenimentele au început să se precipite. Auzind că un venetic, pripăşit cu turma de oi de peste Olt, a cioplit nişte cruci, stăpânul moşiei pe care se afla pădurea, boierul Andrei Bălăcescu, a pus o slugă să taie crucile. „Înainte de a începe lucrarea Bisericii – scria protoiereul P. Drăghici în articolul citat – pune oameni şi, din copacii cum erau în pădure, fără a-i scoate din rădăcină, ciopleşte patruzeci de cruci (autorul se referă, evident, la Radu Ciobanu n.n.). Andrei Bălăcescu, stăpânul moşiei, aflând, trimite o slugă de taie crucile, însă îndată îşi ea pedeapsa, căci orbeşte; şi numai după ce face pocăinţă plângând 40 de zile la acele cruci îi revine vederea”. (1)
Ulterior, înţelegând adevărata dimensiune a evenimentelor petrecute pe moşia sa, boierul Andrei Bălăcescu a participat financiar la construirea bisericii.
Construirea bisericii, începută în anul 1753, a decurs încet. Tradiţia afirmă că mulţi oameni, boieri sau oameni de rând, au ajutat biserica prin danii. Printre ei, aşa cum a fost menţionat, boierul Andrei Bălăcescu, stăpânul moşiei, şi soţia sa, care sunt pictaţi în partea dreaptă a pronaosului. O tradiţie, citată de protoiereul P. Drăghici în articolul apărut în anul 1921, spune că, inclusiv sultanul turcesc, „auzind despre cele petrecute acolo”, ar fi trimis 40 de oca de ceară pentru biserică.
Înainte de a începe zidirea popriu-zisă a bisericii (sau la scurt timp după aceea), păstorul Radu Ciobanu a mai avut o viziune (vedenie), în care a fost anunţat că, înainte de a termina de construit biserica, va muri, dar că nu trebuie să fie înmormântat, căci după trei zile va învia. Ceea ce s-a şi întâmplat. „Tot prin vedenie – afirmă protoiereul P. Drăghici – i se spune (lui Radu Ciobanu n.n.) că, înainte de a o termina (este vorba despre biserică), va muri; însă să nu-l îngroape, căci la trei zile va învia. Şi aşa a fost.” (1)
După acest eveniment, Radu Ciobanu a mai trăit încă nouă ani, răstimp în care a continuat să zidească biserica.
Crucile rămase după tăierea poruncită de către boierul Bălăcescu au devenit parte integrantă a bisericii, fapt excepţional, inedit şi unic. Din patruzeci de cruci au rămas doar cinci (la un moment dat au fost şapte). Două cruci au fost zidite în zidul catapeteasmei, două în zidul dintre pronaos şi naos. În mijlocul bisericii la câţiva paşi în faţa catapeteasmei, se află o cruce înaltă de cinci metri.
Aceste aspecte sunt confirmate de către protoiereul P. Drăghici, care afirmă că după evenimentele descrise anterior, Radu Ciobanu „a mai trăit nouă ani, în care timp a zidit biserica chiar în locul unde au fost crucile, din care unele se păstrează până în ziua de astăzi: şapte fiind puse în zidul catapeteasmei, una la iconostas înaltă până la tavan – plină cu inscripţii, în majoritate nume, probabil ale credincioşilor, care înnegrite de fum nu se pot citi – şi alte câteva în zidul de la intrare.” (1)
Construirea bisericii a decurs încet, activitatea lui Radu Ciobanu fiind continuată ulterior de ginerele său, Popa Preda. Aşa cum afirmă protoiereul P. Drăghici, după moartea (definitivă) a lui Radu Ciobanu, ginerele său, Popa Preda a continuat lucrarea, înfrumuseţând biserica cu „jugrăveală, acoperind-o la început cu scoarţă de teiu, pe urmă cu rogojini şi mai târziu cu scânduri (blane) de stejar. Şi isprăvindu-se în zilele luminatului Domn Io Mihai Constantin Şuţu, s-a sfinţit cu blagoslovenia iubitorului de Dumnezeu Kir Kir Gligorie, Episcopul Râmnicului-Noul Severin în luna lui Octombrie 26” – scrie protoiereul P. Drăghici în articolul citat. (1)
Deşi comunică luna şi data sfinţirii bisericii, protoiereul P. Drăghici nu comunică anul. Afirmă doar că a avut loc în zilele „luminatului Domn Io Mihai Constantin Şuţu”. Se ştie că domnitorul Mihai Constantin Şuţu a avut mai multe domnii scurte: prima între 1783 şi 1786; a doua între 1791 şi 1793; a treia între 1801 şi 1802. Sfinţirea bisericii s-a produs probabil pe timpul primei sale domnii, între anii 1783 şi 1786, la aproximativ 30 de ani după ce păstorul Radu Ciobanu a avut vedeniile, a cioplit crucile şi a demarat construirea lăcaşului.
Date fiind condiţiile zidirii sale şi existenţa crucilor, biserica a devenit rapid un loc de pelerinaj. Din toate părţile au venit fel de fel de bolnavi, ne informează P. Drăghici, „cari îngenunchind cu evlavie la sfintele cruci şi implorând mila divină, foarte mulţi din ei se întorc sănătoşi; iar din daniile lor biserica se împodobeşte cu odoare, veşminte, candele de argint.” (1)
Între data sfinţirii, probabil între anii 1783-1786, şi anul 1921, când a fost vizitată de protoiereul P. Drăghici, „biserica a fost reparată de două ori; deteriorându-se, frescele au fost văruite, iar crucile din ziduri au fost tencuite”. Trist şi dureros, mai afirmă autorul citat, este că Biserica a fost jefuită de două ori în anul 1919, „de nu a mai rămas decât piatra de Sf. Prestol goală, pe care o întinează jiviniile, ce s-au sălăşuit în locurile unde odinioară au răsunat sfintele şi dumnezeieştile cântări pentru slava Celui răstignit pe cruce, ca să ierte păcatele oamenilor” (1).
În anul 1921 – mai afirmă protoiereul P. Drăghici – „în calitatea mea de protoiereu al Judeţului Dolj, (am rugat n.n.) Onor Minister al Cultelor să acorde o sumă cât de modestă, cu care preotul să poată procura ceva din obiectele furate, ca să o redea iarăşi cultului, căci satul (satul Cruci, n.n) fiind sărac şi dânsul bătrân – hirotonit la 1879 – nu poate alerga prin alte părţi să strângă; însă nu i s-a acordat nici un ban! Cum între altele – caracteristica adevăratului român şi bun creştin este dărnicia, socotesc că, din iniţiativă particulară, s-ar putea aduna ceva (cam 5-6000 lei ar fi suficienţi), căci e păcat să rămână în părăginire şi aceasta, după cum mai este încă una în satul vecin tot sub îngrijirea aceluiaşi preot.” (1)
