ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

TINEREŢE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE

ŞI VIAŢĂ FĂRĂ DE MOARTE

Fenomenul de materializare (mineralizare) zonală şi progresivă a generat o stratificare accentuată a structurii matriciale a pământului care, în acea perioadă, a ajuns să fie format din trei tipuri de enclave: primul tip era eterat, precum moşiile Babelor (format din “hidrogen” în sensul comparaţiei menţionată anterior), inaccesibil percepţiei oamenilor obişnuiţi, al doilea tip era semieterat (format din “heliu”), iar al treilea era densificat într-un grad mai mare ori mai mic, dar pe cale de a se mineraliza complet (format din “carbon”). În acea perioadă pământul arăta aproximativ ca în ziua de astăzi, cu singura deosebire că din loc în loc existau zone formate dintr-un fel abur eterat.

Trebuie însă specificat că enclavele eterate ale moşiilor Babelor erau situate chiar la nivelul solului palierului cuantic material, iar această precizare poate fi înţeleasă pe deplin doar dacă se ia în considerare faptul că în etapa următoare de densificare s-a produs unul dintre cele mai bizare fenomene din întreaga istorie a pământului: enclavele eterate ale Babelor s-au înălţat deasupra solului; este vorba despre o înălţare la distanţe ce variază între câţiva metri şi zece-douăzeci de metri. Trebuie făcută această precizare datorită faptului că deasupra acestor enclave, la o înălţime ceva mai mare de douăzeci de metri, undeva la cincizeci de metri sau mai mult, există o altă zonă: infraetericul sau văzduhul. Între enclavele Babelor şi văzduh era însă o diferenţă energetică, astfel că nu trebuie confundate; toate sunt însă subpaliere cuantice ale palierului material, care nu au de-a face cu palierul eteric, cu cel astral sau cu alte paliere transfizice superioare.

Fenomenul cel mai bizar s-a produs însă imediat după ce enclavele eterate s-au ridicat deasupra solului: pământul s-a comprimat brusc, ceea ce a generat fenomene catastrofale. Printre acestea trebuie menţionate diluvii locale (zonale), dispariţia unor mări şi apariţia altora, schimbarea configuraţiei uscatului, ridicarea unor munţi (orogeneza) şi chiar deriva continentelor. Aceste fenomene s-au produs brusc sau, mai exact spus, într-o perioadă destul de scurtă de timp, nu într-o perioadă foarte lungă – nu în milioane de ani, precum afirmă concepţia materialistă. De fapt, cele mai noi cercetări geologice şi paleontologice au permis formularea unor teorii ştiinţifice inedite ce pornesc de la acceptarea ideii că orogeneza şi deriva continentelor s-au produs extrem de brusc, nu în milioane de ani; de aceea, teoriile respective au fost denumite “catastrofice”.

Şi nu numai că în urma acestor fenomene bizare pământul s-a comprimat brusc, dar teritoriile deja densificate, limitrofe enclavelor eterizate, s-au lipit unele de altele, ceea ce constituie unul dintre cele mai stranii fenomene ce s-au produs de-a lungul existenţei pământului. Astfel, teritorii întinse, care anterior erau depărtate, s-au apropiat brusc, lipindu-se unele de altele. În locurile în care s-au produs aceste lipituri au apărut Urme; aceste Urme pot fi denumite Lipituri sau Cusături. Prin aceste Urme, Cusături sau Lipituri radiază Lumina din enclavele Babelor ce s-au ridicat deasupra solului.

Faţă de palierul cuantic material care s-a densificat (mineralizat), aceste enclave reprezintă Lumina. Nu este însă vorba despre Lumina Absolută a lui Dumnezeu, ci despre o lumină reflectată. Lumina primită în mod continuu de locuitorii acestor enclave direct de la Dumnezeu datorită purităţii lor se reflectă astfel la nivelul palierului cuantic material prin Lipituri. Fenomenul este asemănător emiterii unei radiaţii luminoase printr-o fantă îngustă.

Basmele poporului român au consemnat în felul lor aceste realităţi spirituale greu de înţeles doar prin intermediul concepţiei materialiste; la rândul ei, concepţia materialistă consideră că basmele sunt “fantezii”. Din categoria „fanteziilor” face parte basmul „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (deja menţionat), cules din folclor şi prelucrat în mod cult de Petre Ispirescu, în care eroul principal, Făt Frumos, pătrunde într-o lume stranie (o enclavă de genul celor descrise anterior), populată de zmei şi Ilene Cosânzene sau Sânziene (Sânziene – Zâne, Iene, Iele, făpturi ale „văzduhului” – o posibilă etimologie ar fi Sânta-Ziana: zâna cea sfântă), din care iese o sută de ani mai târziu, descoperind că părinţii şi toţi cei pe care-i cunoştea au murit de mult. La revenire, Făt Frumos, eroul principal al basmului n-a putut sta mult timp în lumea materială, datorită faptului că, ajungând în sfârşit la locuinţa deja derăpănată pe care-o considera „acasă”, se întîlneşte cu Moartea, care-l aştepta cam de multişor. Atins de Moarte, în câteva clipite, trupul său se transformă în schelet, iar scheletul în pulbere.

Basmul narat de Petre Ispirescu ascunde multe taine. Chiar şi numele eroului principal al basmului – “Făt Frumos” – este o expresie generică ce desemnează un om cu duhul curat, pur şi cu faţa albă. “Făt Frumos” este de altfel numele eroului principal din majoritatea basmelor româneşti. Această denumire nu este însă singulară; după cum se ştie, lângă Sarmizegetusa Regia (Sarmizegetusa Basilion) se află o locaţie denumită „Feţele Albe”, unde s-au aflat mai multe temple ale dacilor. În mod evident, expresia „Feţe albe” nu se referă la faptul că acolo oamenii erau indoeuropeni (arieni) cu faţa albă, întrucât toţi dacii aveau faţa albă, ci se referă la radiaţia luminoasă a feţei celor ce populau acea locaţie, care este o caracteristică definitorie a celor cu duhul (sufletul) curat.

Un cuvânt echivalent în mitologia română pentru cei cu duhul sau sufletul curat şi cu faţa albă sau luminoasă este rohman, care este un cuvânt arhaic autohton care înseamnă „om luminos”; rohman are aceeaşi rădăcină etimologică ca şi supranumele acordat în antichitate “cavalerului trac”: Zeind-Roymenos (Sfântul Luminos). La rândul său, cuvântul blajin – care are o etimologie slavă – este echivalentul termenului autohton rohman. Aşadar, atât blajin, cât şi rohman se pot traduce prin expresia „om luminos”, acesta fiind de altfel apelaţia prin care au fost desemnaţi Primordialii Luminii, Începătorii şi Babele în legendele, miturile şi basmele poporului român. Consecinţa logică a acestor afirmaţii este că cuvântul român nu are legătură cu Roma, oraş întemeiat de Romulus, sau cu Imperiul Roman, ci cu cuvântul autohton rohman. De fapt, ambele denumiri, rohman şi blajin, sunt epitete primite de locuitorii arealului carpato-danubiano-pontic într-o perioadă străveche; dat fiind faptul că, ulterior, evenimentele trecutului au fost uitate, cuvintele respective s-au păstrat doar în memoria colectivă concretizată în basme, mituri şli legende.

Tot din categoria “fanteziilor” fac parte basmele ce menţionează “munţii ce se bat cap în cap”, aluzie evidentă la fenomenul straniu de ridicare a unor enclave, astfel că s-a ajuns ca doi munţi până în acel moment depărtaţi să se apropie unul de altul şi să se „bată cap în cap”.

Un exemplu în care doi munţi se bat „cap în cap” poate fi văzut şi astăzi la Cheile Polovragi, pe defileul Olteţului, unde doi munţi „se bat cap în cap”. Dintre toate opiniile lingviştilor moderni care au încercat să găsească etimologia exactă a cuvântului „polovragi”, merită reţinută cea a cercetătorul Aurelian Sacerdoţeanu care afirma că sensul este de „câmpie vrăjită”. Aşadar, etimologia cuvântului indică faptul că între cei doi munţi ce astăzi se bat cap în cap exista cândva o „câmpie” care între timp a dispărut, motiv pentru care înţelepciunea populară a desemnat-o drept „vrăjită”. Ultima reminiscenţă a acestei câmpii vrăjite este o plantă cu propietăţi vindecătoare denumită tot „polovragi”, ce încă mai poate fi descoperită în zonă. Nu este dificil de dedus că proprietăţile plantei cu acelaşi nume sunt vindecătoare datorită faptului că creşte într-o zonă aflată la incidenţa Urmelor, Cusăturilor sau Lipiturilor prin care radiază lumina transfizică a vechilor regate luminoase ale Babelor.

 De asemenea, nu întâmplător, în Peştera Plovragi şi-a găsit cândva Zalmoxis un locaş potrivit pentru a-şi iniţia adepţii, iar pe versantul situat deasupra peşterii a existat o cetate a dacilor.