PUTEREA INFORMAŢIEI

CELE ZECE ERORI ALE LUI DARWIN

(4)

FOSILELE INTERMEDIARE

Charles Darwin a fost conştient de importanţa datelor fosile. Pentru a-i susţine teoria, dovezile trebuia să arate o gradaţie lentă între diferitele specii de animale şi să aibă milioane de verigi intermediare.

4. Aşteptările lui privind fosilele intermediare

El a afirmat următoarele:„Numărul de verigi intermediare şi tranziţionale, între toate speciile vii şi dispărute, trebuie să fie neînchipuit de mare. Însă, cu siguranţă, dacă această teorie [a evoluţiei] este adevărată, toate acestea trebuie să fi trăit pe pământ” (The Origin of Species, 1958, ediţia Mentor, pag. 289).
Când a fost pus în faţa dovezilor, el a recunoscut: „Caracterul distinct al formelor specifice şi neamestecarea lor prin nenumărate verigi tranziţionale constituie o dificultate evidentă… De ce nu este fiecare formaţiune şi strat geologic plin de asemenea verigi intermediare? Cu siguranţă, geologia nu indică nici un astfel de lanţ organic treptat; probabil, aceasta este cea mai serioasă şi evidentă obiecţiune la teoria mea.” El a crezut că, în cele din urmă, se vor găsi „nenumărate verigi tranziţionale” pentru susţinerea teoriei lui. Aşa au stat lucrurile?

Paleontologul şi evoluţionistul David Raup recunoaşte:
„Da, suntem la 120 de ani depărtare de Darwin şi cunoaşterea datelor fosile a avansat foarte mult. Avem acum un sfert de milion de specii fosile, dar situaţia nu s-a schimbat mult.
Dovezile evoluţiei sunt încă surprinzător de puţine şi, în mod ironic, avem chiar mai puţine exemple de tranziţii evolutive decât aveam în vremea lui Darwin… Deci problema lui Darwin nu s-a îmbunătăţit în ultimii 120 de ani iar noi încă avem date care indică o schimbare, dar nimeni nu poate spune că aceasta reprezintă o consecinţă rezonabilă a selecţiei naturale.”

Unde este evoluţia treptată a speciilor mutante de la un tip la altul, unde sunt acei „monştri ipotetici” ai unor cercetători, despre care Darwin prezicea că într-o bună zi vor fi identificaţi la nivelul datelor fosile?
Niles Eldredge, un alt paleontolog celebru, răspunde reţinut: „Nu e de mirare că paleontologii au stat atât de mult tip departe de evoluţie. Se pare că aceasta nici nu a avut loc. Profilurile solului indică zig-zaguri, oscilaţii minore şi foarte rar o minimă acumulare de schimbări pe durata a milioane de ani, într-un ritm prea mic pentru a putea reprezenta o dovadă serioasă a tuturor schimbărilor care au apărut în istoria evoluţionistă.
„Când suntem faţă în faţă cu noutatea evoluţionistă, de obicei avem de-a face cu ceva spontan, deseori fără nici o dovadă fermă că organismele nu au apărut din altă parte! Nu putem spune la infinit că evoluţia a avut loc în altă parte. Totuşi, asta este ceea ce îi înfăţişează dovezile fosile unui paleontolog care vrea să afle ceva despre evoluţie.”

„Acesta este verdictul paleontologiei moderne: Date nu indică nici o evoluţie darwiniană treptată,” scrie jurnalistul George Sim Johnston.
„Otto Schindewolf, probabil cel mai de seamă paleontolog al secolului 20, scria că fosilele ‚îl contrazic în mod direct’ pe Darwin. Steven Stanley, paleontolog care predă la Universitatea Johns Hopkins, scrie în The New Evolutionary Timetable că ‚datele fosile nu documentează convingător nici măcar o singură tranziţie de la o specie la alta.’”

Cu alte cuvinte, datele fosile l-au trădat pe Darwin. „Nenumăratele” verigi lipsă ale speciilor mutante între clase de animale şi plante încă lipsesc. Tot ce s-a descoperit sunt varietăţi ale unor specii viabile şi finale, care se adaptează la mediul lor – fără nici o mutaţie treptată şi pozitivă şi fără nici un fel de evoluţie.

5. Incapacitatea sa de a vedea limitele variaţiei speciilor

Darwin şi-a formulat ideile despre selecţia naturală pe baza observaţiilor asupra selecţiei artificiale. De pildă, el a observat că crescătorii de porumbei au produs o mare varietate de porumbei. Însă, să nu uităm, toţi sunt încă porumbei!
El a crezut că, pornind de la această varietate, dacă am vorbi de perioade foarte lungi de timp, porumbeii ar putea deveni la un moment dat un alt tip de păsări, de pildă vulturi şi, treptat, chiar alte creaturi, cum ar fi lilieci, care sunt mamifere.
În biologie, nimeni nu pune la îndoială ideea de „schimbare în timp” – ereditatea o atestă. Noi suntem diferiţi faţă de părinţii şi bunicii noştri, dar teoria evoluţiei nu despre asta vorbeşte. Ea este o încercare de a explica felul în care microorganismele, insectele, peştii, păsările, tigrii, urşii şi chiar fiinţele umane au devenit ceea ce sunt astăzi, de-a lungul timpului.
Nu există nici o problemă în a accepta aşa-numita micro-evoluţie sau schimbarea în cadrul unei specii, acolo unde mutaţia şi selecţia naturală chiar joacă un rol. Avem, în natură, exemple ale acestor adaptări minore la nivelul organismelor, de pildă rezistenţa microbilor la antibiotice, modificările la nivelul ochilor şi aripilor musculiţelor de oţet şi modificarea mărimii ciocului la cinteze. Trebuie însă să menţionăm că aceşti microbi sunt în continuare microbi, musculiţele de oţet sunt tot musculiţe de oţet iar cintezele sunt tot cinteze!

Evoluţia darwiniană – ceea ce se predă în şcoli – se referă la macro-evoluţie sau la schimbări dincolo de limitele speciilor, în sensul creării unor alte specii. Ea se bazează pe trei presupuneri:
1. toate fiinţele vii provin dintr-un strămoş comun;
2. mecanismele principale ale schimbărilor sunt selecţia naturală şi mutaţiile; şi
3. acestea reprezintă procese naturale, aleatorii, fără nici o inteligenţă în spatele lor.
Am văzut oare că în formele de viaţă actuale sau în cele fosile creaturile ar evolua şi schimba lent de la un tip la altul? Nu.

Biochimistul şi agnosticul Michael Denton afirma:
„Adevărul e că dovezile erau atât de sărace acum o sută de ani, încât chiar şi Darwin avea mari îndoieli cu privire la valabilitatea opiniilor sale, iar singurul aspect care s-a bucurat de susţinere în ultimul secol se referă la fenomenele de micro-evoluţie.
„Teoria sa generală, aceea că toată viaţa de pe Pământ provine şi a evoluat printr-o acumulare succesivă şi treptată de mutaţii întâmplătoare, este astăzi, ca şi în vremea lui Darwin, o ipoteză pur speculativă, fără nici un suport real şi foarte departe de axioma auto-evidentă pe care unii susţinători mai agresivi ar dori să o acceptăm.”

Zoologul Pierre Grasse, fost preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe, a declarat tranşant că aceste adaptări „în cadrul speciilor” nu au, de fapt, nici o legătură cu evoluţia. Ele reprezintă mai degrabă nişte fluctuaţii în jurul unui genotip stabil – un caz de adaptare ecologică minoră. El a comparat aceste schimbări cu un fluture care zboară în limitele unei sere, putând să zboare numai în limitele spaţiului disponibil.
Darwin a sperat că cercetările şi descoperirile viitoare vor arăta că peste un milion de specii trăitoare azi pe Pământ sau milioane de fosile de animale dispărute vor dovedi o formă de tranziţie treptată între ele. Lipsa sa de înţelegere a legilor ereditare şi a barierelor genetice care au fost descoperite între specii i-a compromis poziţia.

SURSA: Textul intitulat Zece greşeli ale lui Darwin a fost pus în circulaţie de creationism.info. Traducere şi adaptare din limba engleză de Bogdan Mateciuc