ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

TAINA OAMENILOR CERULUI

(2)

ZEII

La fel ca şi îngerii, prin liberul arbitru, oamenii cerului s-au împărţit în două categorii: o categorie a ales să rămână în Pacea lui Dumnezeu, iar cealaltă s-a răzvrătit împotriva Poruncilor Sale. Cei care au rămas în Pacea lui Dumnezeu pot fi desemnaţi prin apelaţia de “oameni ai luminii”, iar cei care s-au răzvrătit pot fi desemnaţi prin apelaţia de “oameni ai întunericului”; primii pot primi calificativul “albi”, iar ceilalţi pot primi calificativul “negri”. Cei din urmă şi-au întunecat (virusat) duhurile, iar reîncarnările succesive au ca scop final vindecarea şi reîntoarcerea la Dumnezeu.

Deşi au fost creaţi “la început” în ceruri de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, oamenii cerului au coborât pe pământ abia după creaţia lui Adam şi a Evei menţionaţi în Geneza – adică în a şasea zi a creaţiei lui Dumnezeu. Despre oamenii cerului care şi-au întunecat (virusat) duhurile se poate afirma că fost “izgoniţi” (pentru a folosi expresia vetero-testamentară) din ceruri pe pământ. Şi nu doar în Ceylon, precum afirmă Talmudul, ci şi în alte locuri ale lumii, inclusiv în teritoriul carpato-danubiano-pontic. Oamenii cerului din această categorie au intrat în ciclul reîncarnărilor tocmai pentru a-şi vindeca duhurile – ca din întunecate duhurile lor să devină luminoase. Astfel, ei au devenit captivi în ciclul palingeneziei: naştere-moarte-renaştere. Despre oamenii cerului din această categorie scrierile înţelepţilor indieni afirmă că sunt înlănţuiţi în ciclul samsarei. Nu altceva afirmau vechii daci, care-i plângeau pe noii născuţi pentru că vin dintr-o lume mai bună într-o lume ostilă şi se bucurau la decesul semenilor lor, pentru că pleacă din această vale a plângerii. Această concepţie a generat practica priveghiului vesel, care s-a perpetuat în cadrul poporului român secole de-a rândul.

Evident, “cerurile” menţionate în scrierile citate sunt palierele cuantice superioare celui material: infraeteric, eteric, astral, spiritual, primordial (al Luminii lui Dumnezeu) etc. Cel mai important pentru subiectul aflat în discuţie este însă palierul infraeteric, care în antichitate a fost denumit “văzduh”. Evident, nu este vorba despre văzduhul fizic, adică despre aerul material, ci despre un palier distinct al cosmosului, care este situat din punct de vedere spaţial între palierul material, palierul eteric şi palierul astral. Palierele cuantice transfizice sunt invizibile percepţiei oamenilor obişnuiţi; ele sunt vizibile doar persoanelor dotate cu darul clarvederii. În antichitate existau mult mai mulţi oameni dotaţi cu darul clarvederii decât sunt în prezent, miturile nefiind altceva decât relatări mai mult sau mai puţin obiective referitoare la ceea ce aceşti oameni au observat pe palierele cuantice superioare celui material: eteric, astral, spiritual şi, în special, infraeteric. După deces, oamenii cerului se reîntorc pe unul din palierele cuantice transfizice cu care sunt în rezonanţă energetico-informaţională şi spirituală – cel mai adesea în ceea ce astăzi poartă numele de palierul cuantic astral (lumea astrală). Din lumea astrală oamenii cerului se reîntrupează periodic în lumea materială cu scopul de a-şi vindeca duhul virusat (întunecat). Pentru oamenii cerului fiecare nouă experienţă în lumea materială şi fiecare întrupare înseamnă un pas înainte în procesul de vindecare şi, implicit, de eliberare din circuitul reîncarnărilor (samsara). Scopul final al oamenilor cerului este reîntoarcerea la Dumnezeu şi ieşirea din circuitul reîncarnărilor.

În afara oamenilor cerului care au ales să se reîncarneze periodic în lumea materială pentru a se vindeca, mai există încă o categorie (mult mai puţin numeroasă): cea a oamenilor cerului cu duhul virusat, care însă nu au dorit să se reîncarneze în lumea materială pentru a se vindeca. Oamenii din această categorie au continuat să se manifeste la nivelul palierului cuantic infraeteric – văzduhul. La nivelul văzduhului oamenii din această categorie se manifestă în duhurile lor originare, fiind denumiţi zei de oamenii întrupaţi.

Zeii au fost menţionaţi în mai toate miturile şi legendele antichităţii; zeilor li s-au construit temple în care au fost invocaţi prin ritualuri. Zeii au fost menţionaţi chiar şi în Vechiul Testament, unde au fost denumiţi “dumnezei”. De altfel, Vechiul Testament nu face altceva decât să dezvăluie raporturile exacte dintre (dumne)zei şi Dumnezeu unicul, adevăratul creator al cerurilor şi pământului. Dumnezeu, pentru Vechiul Testament, este “Cel mai mare dintre dumnezei” sau “Tatăl dumnezeilor”.

Această afirmaţie a fost susţinută în repetate rânduri chiar de vocea autorizată a lui Moise care, referindu-se la Dumnezeu, exclama: “Cine e ca Tine între dumnezei Doamne?” (Ieșirea 15:11). La rândul său, Ietro, socrul lui Moise, împărtăşeşte aceeaşi idee: “Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii.” (Exodul 18:11) În Psalmi afirmaţia este repetată întocmai: “Nimeni nu e ca tine între dumnezei, Doamne.” (Psalmi 86:8) Psalmii mai afirmă că “alți dumnezei se închină Lui.” De asemenea, Psalmii afirmă că Dumnezeu “judecă în mijlocul dumnezeilor.” (Psalmi 97:7-9)

Totuşi, aceste afirmaţii nu elucidează în mod complet taina răspândirii liniilor genealogice pe suprafaţa pământului. Cele afirmate anterior elucidează taina doar pe jumătate. Cealalată jumătate a acestei taine a fost dezvăluită de Moise în Geneza.

În Geneza, Moise precizează în mod limpede pentru cei ce au urechi de auzit că Adam a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Geneza precizează, de asemenea, că Adam a avut fii şi fiice. Primul fiu a a fost Abel, al doilea a fost Cain, iar al treilea a fost Set. Dacă despre Adam, Moise în Geneza afirmă că a fost creat după “chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, nu acelaşi lucru afirmă despre cel de-al treilea fiu al lui Adam, pe nume Set. Primele trei versete ale capitolului al 5-lea din Geneză sunt edificatoare şi trebuie citite ad litteram: (V 1): “Iată cartea neamurilor lui Adam. În ziua când a făcut Dumnezeu pe om, l-a făcut după asemănarea lui Dumnezeu. (V2): I-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască, i-a binecuvântat şi le-a dat numele de „om”, în ziua când au fost făcuţi.” (V3): “ La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set.” (Geneza; Cap. 5 1- 3).

Aşadar, Moise în Geneza precizează fără echivoc că Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: De asemenea, despre Cain, Moise afirmă în Geneza că a fost făcut cu ajutorul Domnului. „Adam s-a împreunat cu nevasta sa Eva; ea a rămas însărcinată şi a născut pe Cain. Şi a zis: „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” (Geneza; Cap 4; 1). În schimb, Set, a fost făcut nu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci după chipul lui Adam. Cu alte cuvinte, Moise afirmă că Set a fost o creaţie specială a lui Adam aflat în postura de creator în planul cuantic material. Set a avut, la rândul său, fii şi fiice, adică urmaşi – cu toţii făcuţi pe pământ, în planul cuantic material, după chipul şi asemănarea lui Adam. De aceea se poate afirma că urmaşii lui Set sunt oameni ai pământului, întrucât patria lor este pământul.

Cei creaţi în ceruri după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu sunt oameni ai cerului, iar cei făcuţi după chipul lui Adam sunt oameni ai pământului. Patria oamenilor pământului este palierul cuantic material, pentru că pe pământ au fost făcuţi, nu în planul cuantic primordial (“cerul dintîi”), precum oamenii cerului.

Este interesant de menţionat în acest context că Septuaginta (prima traducere a Vechiului Testament din ebraică în limba greacă) prezintă o traducere întrucâtva diferită de cea a variantelor canonice. În Capitolul 5, Versetul 3, în Septuaginta stă scris că Set s-a născut “după forma (litt: tiparul) şi chipul său” (al lui Adam). Aşadar, în cazul lui Set se poate vorbi despre o copie sau despre un tipar al lui Adam. Set a fost aşadar primul om al pământului; tot astfel au fost şi urmaşii săi de trup. (2)

În Geneza, Moise nu urmăreşte decât istoria urmaşilor lui Set – denumiţi setiţi. Totuşi, în afara seminţiei lui Set, cel puţin în perioada de până la potop, au mai existat pe suprafaţa pământului cel puţin încă două linii genealogice: linia genealogică a lui Cain şi linia sau liniile genealogice ale unor fii şi fiice ale lui Adam şi Eva, ale căror nume nu au fost dezvăluite.

Cu privire la Cain, Hronograful afirmă, uimitor, că după asasinarea lui Abel, a fugit într-o altă “ţară” unde şi-a găsit soţie şi a întemeiat propria sa linie genealogică; Cain, potrivit Genezei, a fugit în ţara “Nod”, cuvânt care înseamnă “fugă”, care era situată la răsărit de Eden. Evident, orice analist cât de cât atent la textul biblic se poate întreba ce fel de “ţară” era aceea în care a fugit Cain din moment ce, potrivit textului biblic, în momentul fugii sale nu existau prea mulţi oameni pe suprafaţa pământului (Abel fusese ucis, iar Set nici nu se născuse), iar despre alte “ţări” nici nu putea fi vorba. Evident, despre alte “ţări” nu putea fi vorba decât dacă pe suprafaţa pământului mai existau alte linii genealogice cu privire la care Geneza păstrează tăcerea.

În afara liniei genealogice a lui Set şi a liniei genealogice a lui Cain a mai existat cel puţin o linie genealogică misterioasă provenită din fiii şi fiicele lui Adam, ale căror nume nu au fost consemnate. Cu privire la acestea, există o menţiune laconică în versetul al 4-lea din capitolul al 5-lea al Genezei: “Zilele pe care le-a trăit Adam după naşterea lui Set au fost şapte sute de ani; şi i s-au născut fii şi fiice”. (Geneza 5 – 4)

Aşadar, Geneza confirmă faptul că Adam a mai avut un număr nedeterminat de fii şi fiice, ale căror nume n-au fost consemnate. Cu privire la aceşti fii şi fiice, Hronograful afirmă următoarele: “Erau şi alţi fii şi fiice ale lui Adam, mai înainte de naşterea lui Set, şi nu se pomenesc toţi anume pentru mulţime, ci numai aceia care pentru pomenitele lor lucruri, ştiuţi şi însemnaţi s-au făcut neamului celui de pe urmă.” (11)

Totuşi Geneza nu a urmărit firul vieţii acestor fii şi fiice ale căror nume n-au fost consemnate, astfel că nu ştie ce s-a întâmplat cu ei. Explicaţia logică a acestei omisiuni nu poate fi decât că Moise a dorit să expună în Geneza doar linia genealogică din care a făcut parte şi, implicit, de a trece în revistă în mod laconic istoria poporului pe care la un moment dat istoric l-a condus – poporul evreu. Pe Moise nu l-au interesat alte popoare.

Dat fiind faptul că interesul său imediat era legat de poporul pe care l-a păstorit şi din care a făcut parte, pe Moise nu l-au interesat nici oamenii cerului, pe care doar i-a menţionat în mod laconic sub denumirea de Fii ai lui Dumnezeu în capitolul al şaselea al Genezei: “Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani.” Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume”. (Geneza, Cap 6; 1-4)

Peste secole, într-un alt fragment la fel de laconic, ucenicul lui Iisus Hristos, Apostolul Pavel pare să confirme existenţa a două clase de fiinţe omeneşti, atunci când, în Prima Epistolă către Corintieni (Capitolul 15. Versetul 49), afirmă următoarele: “Avem în noi chipul (omului) pământesc, dar îl putem avea pe cel al omului ceresc”. Exegeţii biblici au confirmat faptul că, din punct de vedere lingvistic, termenul “chip” folosit de Apostolul Pavel cu referire la omul pământesc este acelaşi cu cel folosit în Geneză cu privire la Set; textul este de fapt un îndemn adresat celor ce au în ei chipul (şi tiparul) omului pământesc de a persevera în credinţa întru Iisus Hristos, pentru a dobândi, prin Har, chipul omului ceresc.

Subiectul foarte delicat al existenţei a două categorii de fiinţe omeneşti a fost foarte rar exprimat în mod clar chiar şi în epoca modernă. Unul dintre autorii care a consemnat în mod explicit acest subiect a fost misticul austriac Jakob Lorber (1800-1864). (6) În cartea “Marea Evanghelie a lui Ioan”, Volumul 5, Capitolul 225 (cu subtitlul Copiii lui Dumnezeu “de sus” şi copiii lumii “de jos”), Jakob Lorber afirma următoarele: “numai Scriptura iudeilor conţine adevărul deplin, dar nu dezvăluit, ci ascuns în simboluri potrivite, şi aceasta dintr-un motiv foarte înţelept: pentru a nu fi întinat şi desacralizat de copiii impuri şi decăzuţi ai acestui pământ. Căci pe acest pământ locuiesc două feluri de oameni. Cei mai mulţi dintre ei – şi care îi aparţin propriu-zis acestei lumi – sunt, conform ordonării creaturilor în trepte evolutive, cei al căror suflet şi trup provin exclusiv de pe acest pământ şi pe aceştia îi putem deci numi “copiii lumii”. O parte, mult mai mică, a oamenilor acestei lumi sunt doar cu trupul de pe acest pământ, sufletul lor provenind din diferite lumi stelare, uneori ei fiind chiar spirite angelice pure venite din ceruri Aceştia din urmă sunt însă cei mai rari. Acest al doilea fel de oameni, mult mai nobili, pot fi numiţi “copiii lui Dumnezeu”. Doar aceştia pot pătrunde şi înţelege tainele împărăţiei lui Dumnezeu, şi ei au nobila misiune de a-i învăţa aceste adevăruri, dacă este cazul, şi pe copiii lumii, după puterea de înţelegere a acestora, şi de a le arăta calea pe care trebuie să meargă, pentru a putea deveni şi ei copii ai lui Dumnezeu şi locuitori ai împărăţiei Sale. Oamenii care sunt propriu-zis ai acestei lumi, fiind abia ieşiţi din noroiul acestui pământ, au o natură mult mai senzuală, deoarece sufletele lor nu au trecut prin nici un fel de şcoală umană unde să înveţe să ducă o viaţă liberă, autodeterminativă. De aceea, la început ei pot fi ghidaţi numai prin imagini concrete, pentru a ajunge să recunoască Spiritul Divin Suprem şi etern. Apoi, în momentul în care sufletul îşi părăseşte trupul, totul depinde de nivelul de conştiinţă pe care acesta il va fi atins. Dacă acest nivel al sufletului, în conformitate cu binele făcut în timpul vieţii, este suficient de elevat, el se va regăsi dintr-o dată într-o lume care îi va permite să atingă un grad superior de desăvârşire a vieţii libere şi apoi să evolueze şi mai mult către niveluri din ce în ce mai înalte.” (Jakob Lorber – “Marea Evanghelie a lui Ioan”, Volumul 5, Capitolul 225)

Aşadar, misticul austriac Jakob Lorber îi desemnează prin expresia copii ai lui Dumnezeu pe cei care în această carte au fost denumiţi oameni ai cerului. Pe cei care au fost denumiţi oameni ai pământului, misticul austriac îi denumeşte copii ai lumii (ai acestei lumi).

Taina a fost aşadar elucidată. Concluzia este că Adam menţionat în Vechiul Testament a fost doar primul om creat de către Dumnezeu în nou constituita lume materială a pământului, aşa cum a precizat Moise în Geneza, dar înaintea sa, în ceruri, a mai existat cel puţin un Adam – un Adam ceresc (denumit de mistica ebraică Adam Kadmon). În mod firesc, Adam ceresc nu a fost singurul om creat de către Dumnezeu în cer, tot astfel cum Dumnezeu nu a creat un singur înger – au mai fost şi alţii, astfel că se poate vorbi despre o întreagă populaţie de oameni creaţi de către Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa.