ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

MONOTEISMUL PRIMORDIAL

Probabil că mulţi critici vor eticheta un astfel de demers prin folosirea termenului de dualism sau maniheism, la care vor adăuga epitetul “naiv”. Criticii vor zâmbi probabil cu un aer de superioritate în colţul buzelor, spunând că au mai fost cazuri şi în trecut în care s-au folosit astfel de etichetări, că astfel de apelaţii sunt naive, că lumea modernă este structurată cu totul altfel decât în vechile basme cu zmei şi feţi-frumoşi; şi nu, în cele din urmă, criticii vor întreba, cu acelaşi zâmbet maliţios, dacă printre etichetările maniheiste de negru şi alb, nu cumva există şi nuanţe de gri, bej şi alte culori intermediare. Vor mai întreba, fireşte, ceea ce-i doare cel mai tare: cum îşi poate permite un autor să eticheteze în acest fel evenimente ori personaje ale trecutului (sau, eventual, ale prezentului). Şi mai ales, vor întreba: de unde are un autor autoritatea de a pune astfel problema. Şi, nu în cele din urmă, vor întreba care sunt criteriile pe baza cărora se pot face astfel de etichetări.

După cum poate remarca orice cititor imparţial, lipsit de prejudecăţi, de-a lungul acestei cărţi s-a pus un accent deosebit pe un anumit tip de caracterizare a fiinţelor şi evenimentelor: unora li s-a alipit apelativul “Lumină” sau “Bine”, altora li s-a alipit apelativul “întuneric” sau “rău”. Astfel, unii îngeri au fost etichetaţi fie prin apelaţia de Îngeri ai Luminii sau ai Binelui; alţi îngeri au fost etichetaţi prin apelaţia de Îngeri ai întunericului sau ai răului. La rândul lor, unii oameni au fost caracterizaţi prin apelaţia de oameni ai Luminii, alţi oameni au fost etichetaţi prin apelaţia de oameni ai răului (întunericului).

Aceleaşi etichetări au fost alipite, de asemenea, unor evenimente; de exemplu, actul creaţiei lumii a fost Opera lui Dumnezeu, deci ţine de Lumină şi Bine, în timp ce actele răzvrătirii – indiferent cine au fost autorii concreţi – au fost etichetate ca ţinând de rău şi de întuneric etc.

Fiecare dintre aceste întrebări “incomode” pe care orice eventual critic le poate pune – poate cu îndreptăţire -, reprezintă, dacă se poate spune astfel, o minge ridicată la fileu, la care se poate răspunde cât se poate de comod. Răspunsul la orice critică de acest gen este următorul: orice analiză a celor ce au fost, sunt şi vor fi trebuie să pornească de la Dumnezeu. Dumnezeu care este Unul, se manifestă prin Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh). Dumnezeu este Creatorul şi Tatăl Suprem al tuturor fiinţelor de pe cuprinsul lumii (indiferent câte paliere cuantice are această lume şi indiferent ce categorii de fiinţe îşi duc existenţa în ea). Toate fiinţele din cosmos – îngeri, oameni, fii ai oamenilor, spirite ale naturii, zei, fii ai zeilor, extra/intratereştri – sunt creaţii ale lui Dumnezeu.

Aceasta înseamnă că nu este vorba despre dualism în afirmaţii şi enunţuri, ci despre monism sau, mai exact spus, despre monoteism. Aceasta înseamnă, implicit, că la originea cosmosului nu se află două categorii de fiinţe, unele bune şi altele rele (sau două “principii”: binele şi răul), ci se află o singură Fiinţă: Dumnezeu. Dat fiind faptul că toate fiinţele de pe cuprinsul cosmosului au drept atribut fundamental – dăruit de Creatorul lor, Dumnezeu – liberul arbitru, înseamnă că au avut şi au libertatea de a alege. În funcţie de alegerea fiecăreia, şi mai cu seamă, în funcţie de modul în care respectă Poruncile lui Dumnezeu ce menţin nealterată Ordinea cosmosului, fiinţele pot fi clasificate în mod dualist: bune sau rele, luminoase ori întunecate. Nu se afirmă, aşadar, că ar fi existat vreodată vreo fiinţă care să fi fost creată rea sau întunecată; toate fiinţele au fost create bune. Doar în urma alegerii proprii, prin exercitarea liberului arbitru, unele fiinţe s-au întunecat. Lucifer, Adam primordial, îngerii şi oamenii răzvrătiţi au devenit întunecaţi datorită nerespectării Poruncilor lui Dumnezeu, în urma exercitării liberului arbitru. De la toţi, Dumnezeu aşteaptă să se căiască şi să se reîntoarcă la ceea ce au fost cândva, când toate erau bune înaintea Sa. Dumnezeu este stăpânul suprem şi adevăratul patron al cosmosului; tot ce există în lume se află sub jurisdicţia Sa. Dumnezeu este Sfinţenia absolută, este Lumina absolută, este Binele suprem, este Viaţa eternă.

În mod concret, cosmosul – cu toate palierele sale – se află în interiorul Fiinţei lui Dumnezeu; într-un fel, adică în felul limitat al reprezentării omeneşti, se poate spune că Dumnezeu învăluie şi circumscrie cosmosul cu Aura Sa augustă. Faptele, evenimentele, gândurile, energiile de intenţie, negative sau pozitive, ce se produc în lume sunt instantaneu resimţite de Dumnezeu, pentru că se produc în interiorul Aurei Sale auguste. Faptele, evenimentele, gândurile şi intenţiile rele sunt resimţite de Dumnezeu ca fiind atentate la propria sa Fiinţă augustă. De aceea, stă scris în vechile scrieri, că orice faptă rea îl depărtează pe om de Dumnezeu; mai mult decât atât: orice faptă rea devine vrăjmăşie pentru Dumnezeu. Cei ce comit răul devin, în mod direct, vrăjmaşii lui Dumnezeu.

Pentru ca această lume să dăinuie, Dumnezeu a stabilit legi sau reguli de comportament pentru toate fiinţele pe care le-a creat. Respectarea de către toate fiinţele a regulilor de comportament menţine nealterată Ordinea cosmosului (Firea Lucrurilor). Regulile au fost definite adesea drept Porunci ale lui Dumnezeu, date spre păstrare tuturor făpturilor. Cine respectă regulile este de partea Luminii/Binelui, iar cine nu le respectă este de partea întunericului/răului. Acesta este principalul criteriu de la care trebuie să înceapă orice analiză.

Din păcate, aceste aspecte sunt uitate cu desvârşire de cei ce au tendinţa de a lansa acuzaţia de dualism ori maniheism naiv etichetării fiinţelor după criteriul binar Lumină/Întuneric sau Bine/rău. În fond, cine are gândul îndreptat doar spre aspectele materiale ale cosmosului uită repede de Dumnezeu şi îi este greu să deceleze ce aparţine Luminii şi Binelui şi ce aparţine răului şi întunericului.

Problema autorităţii unui autor de a pune etichete de acest fel, este la fel de comod de soluţionat. Poate fi de la sine înţeles că orice fiinţă omenească trebuie să ştie care sunt regulile de comportament pe care trebuie să le respecte pentru a trăi în cosmosul lui Dumnezeu. Oamenii sunt creaţii ale lui Dumnezeu, drept pentru care, în structura fiinţei lor intime (spirit, duh sau suflet), sunt înscrise aceste reguli sau legi. Iar dacă, uneori, vreun om le uită, trebuie doar să deschidă cea mai elementară carte de etică umanistă şi să citească ce scrie acolo, pentru reamintire. Poate să deschidă chiar şi decalogul dictat lui Moise direct de către Dumnezeu, iar atunci va avea o opinie formată complet cu privire la acest subiect.

Pe de altă parte, este de la sine înţeles că, pentru a putea clasifica în mod corect şi competent fiinţele şi evenimentele trecutului (sau ale prezentului) după criteriul Lumină/Întuneric sau Bine/rău, orice autor trebuie să-şi antreneze spiritul şi mintea pentru a nu greşi. Nu este o operaţiune chiar atât de facilă, aşa cum ar părea la prima vedere. Iar dacă un autor nu are deja spiritul şi mintea întărite pentru a face astfel de clasificări, atunci ar fi mai bine să se ocupe de altceva. Iar dacă nu găseşte de cuviinţă să se ocupe de altceva şi persistă în a face aprecieri false, orice autor care nu are deja spiritul întărit pentru a tranşa problemele în mod corect trebuie să se aştepte nu numai să nu fie capabil să elucideze enigmele trecutului, ci mai ales trebuie să se aştepte să-şi complice existenţa personală, întrucât orice apreciere, analiză ori comentariu eronate cu privire la astfel de subiecte se transformă în karma personală.

De asemenea, mai trebuie conştientizat în mod optim şi faptul că în cazul unor cărţi sau articole cu privire la astfel de subiecte nu este vorba – aşa cum cred unii autori – despre “libertatea de exprimare” garantată de legile omeneşti sau de “democraţie” în sensul vulgar al cuvântului (“sunt liber, deci îmi permit să spun/scriu orice vrea muşchii mei”), ci despre faptul că orice autor se adresează nu doar vecinilor de cartier sau partenerilor de discuţii la o bere, ci unui număr relativ mare de cititori. Orice autor are, indubitabil, responsabilitatea a ceea ce spune sau scrie, astfel că intră sub incidenţa Legilor cosmosului (Poruncile lui Dumnezeu), iar actele ce încalcă aceste Legi se transformă negreşit în karma personală, indiferent dacă un autor crede sau nu acest aspect.

Aşadar, în concluzie, autoritatea de a pune etichete de tip “maniheist” (clasificarea binară Bine/rău sau Lumină/întuneric), derivă din alegerea personală a unui autor; ea trebuie să aibă la bază credinţa absolută transformată în certitudine interioară a faptului că la originea cosmosului se află Dumnezeu, că Dumnezeu este creatorul şi stăpânul cosmosului, că în afară de Dumnezeu (nu) există nimic.

La întrebarea dacă nu cumva există nuanţe intermediare între Lumină şi întuneric, între bine şi rău, între alb şi negru, răspunsul nu poate să fie decât la fel de tranşant: fireşte că există. Depinde de poziţia în care se situează observatorul sau cel ce analizează evenimentele şi personajele. Depinde, de asemenea, de sistemul de referinţă pe care-l adoptă. În mod real, există un singur sistem de referinţă: cel menţionat anterior; din perspectiva acestui sistem de referinţă se poate lua în considerare doar împărţirea “maniheistă” Bine/rău sau Lumină/întuneric a evenimentelor şi a personajelor trecutului. Punctul central ce stă la baza acestui sistem de referinţă este Dumnezeu (implicit, una din ipostazele prin care se manifestă Dumnezeu: Tatăl, Fiul sau Sfântul Duh). Din această perspectivă, devine evident că fiinţele care nu respectă Poruncile lui Dumnezeu se situează în afara Legii, deci intră în categoria rău şi întuneric; nu contează că se situează un centimetru, un metru, zece metri sau o mie de metri în afara Legilor. Contează doar că se află în afara Poruncilor lui Dumnezeu. În consecinţă, acei îngeri sau oameni (fie tereştri, fie extra/intra-tereştri; fie întrupaţi, fie decorporaţi; fie oameni ai cerului, fie fii ai oamenilor; fie oameni de rând, fie regi sau preoţi) care nu respectă Poruncile lui Dumnezeu se situează în categoria întuneric/rău; cei care respectă Legile lui Dumnezeu se situează implicit în categoria Lumină/Bine.

Totuşi, cel puţin dintr-un punct de vedere ce poate fi considerat drept ipotetic, se poate concede că mai există un sistem de referinţă. Al doilea sistem de referinţă poate avea drept scop interpretarea limitată a unor evenimente sau personaje; această interpretare poate fi valabilă doar în cazul în care sunt analizate evenimente desfăşurate într-o unitate scurtă de timp. Astfel, în cadrul limitat al unei perioade, personajele ce se înfruntă pot fi clasificate în mod relativ: unele sunt mai bune decât altele, unele sunt negre, iar altele sunt gri, cenuşii etc. Doar în aceste condiţii pot apărea nuanţe intermediare. De exemplu, la un moment dat, un rege-satrap poate fi mai binevoitor cu supuşii. Aspectele pozitive trebuie, în mod evident, consemnate, dar nu trebuie uitată ori eludată caracteristica defintorie a personajelor aflate în discuţie. Chiar dacă, într-o împrejurare, regele-satrap a devenit binevoitor cu supuşii, păstrează eticheta ce-l caracterizează – de reprezentant al răului / întunericului. În consecinţă, dacă primul sistem de referinţă este absolut pentru că este divin, al doilea sistem de referinţă este relativ şi limitat, întrucât ia în considerare doar evenimentele şi faptele personajelor împlicate în ele; al doilea sistem de referinţă poate fi considerat ca fiind pur omenesc.

Revenind la subiect după această paranteză mai lungă şi cât se poate de necesară, se poate concluziona că fiinţele întunecate care s-au manifestat pe eşichierul palierului cuantic material trebuie incluse, indubitabil, în categoria “cel rău“. Dar, dacă fiinţele întunecate şi supuşii lor au reprezentat răul, atunci ce au reprezentat cei ce li s-au opus?

Oricum, este lesne de remarcat faptul că mai întotdeauna, opozanţii răului au fost consideraţi a fi fost de partea Luminii. Totuşi pentru a decela cu exactitate de ce sau în ce fel opozanţii răului au fost de partea Luminii/Binelui, este necesară decantarea exactă a evenimentelor, iar pentru aceasta vor fi folosite cele două sisteme de referinţă enunţate anterior. Astfel, după logica omenească a celei de-a doua perspective, cei ce s-au opus răului/întunericului au reprezentat Binele/Lumina. Însă după logica divină a primului sistem de referinţă, ei nu au reprezentat cu adevărat Lumina, ci s-au situat tot în afara Legilor cosmosului, Poruncile lui Dumnezeu. Ei au fost, fără nici o îndoială, mai buni şi mai luminoşi decât cei întunecaţi, însă ei nu au reprezentat Lumina absolută.

Explicaţia acestei interpretări, poate surprinzătoare, este următoarea: dacă fiinţele întunecate s-au situat, să spunem, la o distanţă de o mie de kilometri de Legile cosmosului, pe care le-au încălcat în mod flagrant, oponenţii răului s-au situat în afara aceloraşi Legi doar zece centimetri. În cazul ultimilor, deşi se poate considera că este vorba doar despre diferenţa nesemnificativă de zece centimetri, tot au fost încălcate Legile cosmosului.

Aceeaşi diferenţă poate fi observată în ziua de astăzi între acei oameni ce-şi fac singuri dreptate, prin violenţă, împotriva celor ce i-au nedreptăţit (scenariul standard al multor filme hollywoodiene) şi acei oameni care lasă legile omeneşti (justiţia) şi Puterea lui Dumnezeu să facă dreptate. Doar Dumnezeu este Lumina absolută şi Justiţia absolută. Orice depărtare de Legile lui Dumnezeu presupune întunecarea celor în cauză; evident, în cazul unei depărtări de zece centimetri este vorba despre o întunecare parţială, dar în cazul unei depărtări de o mie de kilometri este vorba despre o întunecare aproape totală.

Evident, în toate aceste cazuri nu este vorba doar despre o întunecare la nivel de principiu, ci despre o întunecare efectivă, la nivelul structurii aurice a duhului. Duhul unei fiinţe căzute – omeneşti sau îngereşti – prezintă distorsiuni dramatice în ceea ce priveşte forma şi aspectul. Cu toate acestea, o astfel de fiinţă se poate prezenta adesea celor ce-i pot vedea printr-o formă oarecare de clarvedere (chiar şi prin dobândirea unei forme spontane de clarvedere, de scurtă durată, ce apare în unele condiţii existenţiale dramatice) cu o înfăţişare cât se poate de plăcută; această înfăţişare plăcută este o păcăleală sau, mai corect spus, este o înfăţişare de împrumut. Înfăţişarea de împrumut este preluată în mod magic de către fiinţele cu duhul întunecat – fie îngeri, fie oameni – de la oamenii care le-au devenit sclavi. De altfel, multe scrieri avertizează asupra faptului că demonii – adică îngerii căzuţi – se pot manifesta sub forma unor îngeri de lumină. Explicaţia acestei stări de fapt poate fi sintetizată astfel: datorită faptului că s-au rupt de Dumnezeu, îngerii căzuţi, precum şi oamenii cu duhul virusat nu mai au acces la energia provenită de la Dumnezeu, care este singura hrană capabilă să-i susţină în deplinătatea formei de duh. Pentru că nu mai au acces la energia provenită de la Dumnezeu (o energie “necreată”, cum afirmă scrierile creştine), îngerii căzuţi şi oamenii cu duhul virusat fură această energie de la oameni; o parte din această energie o fură de la oamenii întrupaţi, pe care-i ispitesc în timpul existenţei întrupate, iar o altă parte o fură de la oamenii care au ajuns în iad. În iad, oamenii nu mai au conştiinţă de sine şi memorie, întrucât le-a fost furată energia vitală care, în mod normal, le-ar fi susţinut nealterat duhul şi le-ar fi menţinut capacităţile spirituale intacte.

În consecinţă, o fiinţă cu duhul virusat are o înfăţişare compozită, formată – dacă se poate spune astfel – din suma tuturor trăsăturilor oamenilor care au picat în plasa lor şi le-au devenit sclavi. Un demon are, ca înfăţişare, nasul de la un om, gura de la altul, urechile altuia şi aşa mai departe. Demonii sau oamenii luciferizaţi pot arăta plăcut la răsăritul soarelui şi hidos la apus, ceea ce înseamnă că, de-a lungul unei perioade oarecare, îşi consumă energia furată de la oameni, astfel că revin la înfăţişarea lor reală. Acesta este şi cazul vrăjitoarelor: la un moment dat pot arăta tinere şi chiar apetisante, dar după o perioadă pot arăta extrem de bătrâne şi decrepite.

O poveste celebră ce ilustrează până la un punct un astfel de fenomen este, poate uimitor, “Alba ca zăpada şi cei şapte pitici” – o poveste pentru “adormit copii” şi pentru liniştea părinţilor. Regina cea rea îşi trăgea puterea şi frumuseţea din manipularea şi ţinerea în captivitate a Albei ca zăpada; în momentul în care Alba ca zăpada şi-a luat câmpii … prin pădure (sic!), regina cea rea s-a prăbuşit ca înfăţişare, redevenind zgripţuroaica ce era.

Fireşte, în basmul (cât se poate de ezoteric) “Alba ca zăpada şi cei şapte pitici” (piticii au fost spirite ale naturii din categoria gnomilor), adevărul şi dreptatea au triumfat în cele din urmă, spre deliciul tuturor copiilor ce ascultă povestea, dar, din păcate, în viaţa de zi cu zi a oamenilor obişnuiţi, nu se întâmplă prea des aşa ceva. Sau, cel puţin, nu încă…

Singurul aspect ce nu poate fi modificat în ceea ce priveşte aspectul (adesea plăcut) sub care se prezintă fiinţele întunecate este culoarea ochilor; fiinţele întunecate au ochii negri-tăciune. Ochii unei fiinţe întunecate nu au iris, prezentându-se ca doi tăciuni ce emit flashuri întunecate. Acesta este motivul pentru care o astfel de fiinţă, atunci când este văzută de vreun om întrupat (chiar şi în cazurile de clarvedere spontane, de scurtă durată) stă la o distanţă oarecare de acesta: nu doreşte să-i fie văzuţi ochii.