ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

DUMNEZEU: ALFA ŞI OMEGA

Începutul este Dumnezeu, creatorul cerului şi al pământului, a celor văzute şi a celor nevăzute. Dumnezeu este unic, infinit, etern, fără de început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este originea a tot ce există. Dumnezeu este fără formă, cuprinzând în sine fiinţa şi nefiinţa – adică atât pe cele ce sunt, cât şi pe cele ce nu sunt, iar mintea omenească nu-L poate cuprinde, nici înţelege.

La început, cu mult timp înainte de formarea cosmosului material, fiinţa doar Dumnezeu. O lungă perioadă de timp, Dumnezeu a fiinţat în Sine. În afara lui Dumnezeu, exista Nimicul. Nimicul poate fi caracterizat prin lipsa oricăror determinaţii: spaţialitate, temporalitate, finalitate, cauzalitate etc.

La un moment dat, care pentru mintea omenească limitată poate fi considerat momentul “zero” al creaţiei, Dumnezeu a manifestat, în inima Fiinţei Sale (inimă, ca organ spiritual – ca centru al fiinţei), Intenţia de a crea cosmosul. Exteriorizarea Intenţiei sale s-a manifestat printr-o emisie de energie – o energie modulată informaţional.

Pentru a crea cosmosul în conformitate cu Intenţia Sa, Dumnezeu, care este fără formă şi infinit, s-a manifestat pe Sine ca spirit, într-o formă sferică, fără a înceta să fie ceea ce este. Astfel, prima manifestare a lui Dumnezeu, care este fără formă şi infinit, a fost cea de spirit. Forma sferică a Spiritului lui Dumnezeu a fost creată în urma emiterii primei Intenţii. Intenţia exteriorizată (printr-o energie modulată informaţional) din Inima Fiinţei lui Dumnezeu s-a concretizat prin emiterea unui Sunet. Primul Sunet emis de către Dumnezeu a fost chiar Numele Său. În urma rostirii Numelui Său, chiar la începutul manifestării cosmosului, Dumnezeu a creat o imensă sferă. Această sferă este chiar Spiritul Său.

Apoi, Dumnezeu a poruncit – tot prin Sunet – să se formeze o infinitate de lumi sferice în interiorul Spiritului Său. La fel cum, astăzi, cosmosul material este plin de corpuri cereşti, tot astfel sfera Spiritului lui Dumnezeu a fost presărată de lumi sferice. Numărul lumilor sferice este infinit. Creaţia Unicului Dumnezeu, care este infinit, nu poate fi decât infinită. Fiecare lume sferică din interiorul Spiritului lui Dumnezeu este formată din sunet, întrucât energia primară folosită de către Dumnezeu în prima Sa Lucrare a fost sunetul. Dumnezeu a zis (a poruncit), iar ceea ce a zis Dumnezeu s-a făcut întocmai. De aceea, fiecare lume este o sferă de sunet – sau un Ocean de sunet.

În infinitatea Oceanelor de sunet ce compun Spiritul lui Dumnezeu există una anumită, care pentru noi are o importanţă deosebită. Ea prezintă pentru noi o importanţă deosebită pentru motivul, deloc banal, că este Oceanul nostru de sunet – cel în care noi toţi ne desfăşurăm existenţa. Oceanul nostru de sunet este doar una dintre sferele de sunet care se află în interiorul Spiritului lui Dumnezeu. La fel ca în celelalte oceane de pe cuprinsul Spiritului Său, în Oceanul nostru de sunet, Dumnezeu s-a manifestat pe sine însuşi ca spirit. Spiritul este prima ipostază a lui Dumnezeu în Oceanul nostru de sunet.

În Oceanul nostru de sunet, Dumnezeu a creat totul prin intermediul Sunetului: Dumnezeu a zis (a poruncit) să se facă şi totul s-a făcut potrivit poruncilor Sale. În Oceanul nostru de sunet, Dumnezeu a creat nenumărate lumi de formă sferică. În fiecare lume, Dumnezeu a creat întocmiri de mediu şi fiinţe de formă umanoidă. În prima etapă a istoriei Oceanului nostru de sunet, fiinţele de formă umanoidă create de către Dumnezeu au fost doar de două feluri: fiinţe îngereşti (îngeri) şi spirite ale naturii. Structurile corporale ale acestor fiinţe au la bază sunetul.

După o lungă perioadă de timp – de fapt, pe atunci nici nu exista timpul, dar se poate afirma că a trecut o lungă perioadă de timp doar pentru a putea oferi o cronologie relativ comprehensibilă -, Dumnezeu a creat un al doilea ocean, care poate fi denumit Oceanul de Miros.

Oceanul de Miros este o imensă sferă, creată de către Dumnezeu după modelul celui de sunet. Oceanul de Miros nu trebuie confundat cu cel de sunet, deşi ocupă acelaşi spaţiu. Oceanul de Sunet şi cel de miros sunt ca două universuri paralele. Prima fiinţă de formă umanoidă născută de către Dumnezeu în Oceanul de Miros a fost Dumnezeu-Cuvântul, Dumnezeu-Iubirea sau Dumnezeu-Fiul – fiinţă pe care astăzi oamenii o numesc Iisus Hristos. Dumnezeu-Iubirea este aşadar a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dumnezeu-Iubirea exista şi în Oceanul de Sunet, dar nu se manifestase ca Persoană. Dumnezeu-Iubirea există dintru eternitate. Din momentul în care Dumnezeu a născut din Sine Iubirea a devenit Tată ; abia din acest moment se poate vorbi despre Dumnezeu-Tatăl. Dumnezeu a devenit Tată, fără a înceta să fie ceea ce este : fără formă şi infinit.

Tot ce a fost creat în Oceanul de Miros este opera lui Dumnezeu prin intermediul celei de-a doua Persoane – Dumnezeu-Iubirea. În Oceanul de Miros, Dumnezeu a creat – a făcut – iarăşi lumi sferice, iar în aceste lumi a creat locuitori: fiinţe îngereşti şi spirite ale naturii.

În acest context, trebuie făcută o diferenţiere foarte importantă. Lumile din cele două Oceane, implicit întocmirile şi locuitorii lor – spiritele naturii şi îngerii – au fost create de către Dumnezeu. În schimb, a doua Persoană, Dumnezeu-Iubirea (Fiul) a fost născută din Dumnezeu. Dumnezeu-Iubirea nu a fost creat – nu este o creaţie -, ci a fost născut. De aceea, se poate spune că Dumnezeu-Iubirea este de-o-fiinţă cu Dumnezeu-Tatăl.

După o altă lungă perioadă de timp, Dumnezeu-Tatăl a creat al treilea cosmos, denumit Oceanul de Lumină. Oceanul de Lumină a fost al treilea univers de formă sferică, creat de către Dumnezeu.

Anterior apariţiei Oceanului de Lumină, totul era obscuritate. Până în momentul formării Oceanului de Lumină, nu exista Lumina, ci doar Sunetul şi Mirosul. Lumina despre care este vorba nu este un fenomen fizic. Lumina este cea de-a treia Persoană a lui Dumnezeu. Aşa cum, în Oceanul de Miros, din Dumnezeu-Tatăl s-a născut a doua Persoană, Dumnezeu-Iubirea, în Oceanul de Lumină din Dumnezeu-Tatăl s-a născut Dumnezeu-Lumina – care este Sfântul Duh. Dumnezeu-Lumina s-a născut la porunca Tatălui: “Să fie Lumina”. Şi a fost Lumina.

Trebuie precizat că toate aceste evenimente ale creaţiei nu au fost descrise în Geneza, prima carte a Vechiului Testament. Se ştie că primele cinci cărţi ale Vechiului Testament l-au avut drept autor pe Moise (propriu-zis primele cinci cărţi ale Vechiului Testament au fost scrise de fratele acestuia, Aaron, la dictarea lui Moise care primise informaţiile prin Revelaţie Dumnezeiască), dar nu este deloc clar de ce aceste informaţii nu apar în text. Moise, autorul Genezei, începe expunerea istoria creaţiei lui Dumnezeu abia din momentul naşterii Luminii şi implicit a apariţiei Oceanului de Lumină.

Moise nu a cunoscut ceea ce s-a petrecut până în acest moment al istoriei creaţiei sau, oricum, textul Vechiului Testament păstrat până în ziua de astăzi nu specifică aceste aspecte. Moise nu a avut cunoştinţă de existenţa Oceanului de Sunet şi a Oceanului de Miros, astfel că pentru el, creaţia a început o dată cu momentul apariţiei Oceanului de Lumină, când Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor. Astfel, în primul verset al Genezei, este precizat adevăratul creator al lumii : “La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul” (în limba ebraică “cerurile” este la plural, iar “pământul” este la singular). În al doilea şi în al treilea verset al Genezei, Moise se referă la creaţia Duhului lui Dumnezeu, adică a Duhului Sfânt, a treia Persoană a lui Dumnezeu, care a avut loc chiar la debutul Oceanului de Lumină (al treilea cosmos): “Duhul lui Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Şi a fost lumină”. Este evident faptul că între momentul creaţiei descris în primul verset al Genezei şi momentul creaţiei descris în al doilea şi al treilea verset s-a scurs o perioadă extrem de îndelungată de timp. Ceea ce se înţelege actualmente prin lumină nu este decât un efect al manifestării celei de-a treia Persoane – Lumina dintru începuturi, care este Sfântul Duh, Susţinătorul a toate. Lumina pe care o vedem noi astăzi a apărut doar în momentul apariţiei marelui luminător – Soarele. Faţă de Lumina care este Sfântul Duh, lumina Soarelui este obscuritate.

Acesta a fost procesul tainic prin care Dumnezeu s-a manifestat prin trei Persoane distincte: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, care sunt de-o fiinţă, una şi aceeaşi, şi care acţionează prin împreună-lucrare. Precum Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Iubirea şi Dumnezeu-Lumina sunt Persoane – fiinţe de formă umanoidă. Înfăţişările şi chipurile celor trei Persoane Dumnezeieşti nu s-au modificat de-a lungul timpului. La fel ca în cele două Oceane anterioare, şi în Oceanul de Lumină, Dumnezeu a creat lumi, întocmiri şi locuitori: fiinţe îngereşti şi spirite ale naturii.

În acest punct al expunerii istoriei timpurii a creaţiei lui Dumnezeu trebuie deschisă o scurtă paranteză pentru a specifica faptul că Sunetul corespunde Voinţei, Mirosul corespunde Mişcării, iar Lumina corespunde Formei. Sunetul, Mirosul şi Lumina au apărut ca efecte ale manifestării Intenţiei lui Dumnezeu, care s-a concretizat printr-o energie modulată informaţional. Astfel, prima sferă – Oceanul de Sunet – era o sferă de voinţă. Oceanul de Sunet a fost rezultatul voinţei creatoare a lui Dumnezeu, care a manifestat în Inima Fiinţei Sale intenţia de a crea cosmosul. Manifestându-şi voinţa creatoare, Dumnezeu-Tatăl a poruncit – “a zis”. Şi totul s-a făcut precum a poruncit Dumnezeu. Substratul energetic pe care s-a modulat informaţia (porunca – rezultat al voinţei creatoare) a fost aşadar sunetul. A doua sferă – Oceanul de Miros – este o sferă de mişcare. În acest context, Mişcarea corespunde Mirosului. În fine, a treia sferă este de Lumină, iar Lumina corespunde Formei.

Pentru a înţelege cam ce pot să însemne o sferă de sunet-voinţă, o sferă de mişcare-miros şi o sferă de lumină-formă, trebuie recurs la o analogie cu ceea ce există în lumea materială – şi anume la felul în care cântă un om. Mai întâi, acel om are o intenţie în inima fiinţei sale – intenţia de a cânta. Materializarea intenţiei se produce în momentul în care, prin intermediul voinţei sale, omul respectiv îşi foloseşte corzile vocale. Activitatea corzilor vocale reprezintă un act motoriu – o mişcare. Ca rezultat al acestei mişcări, se aude un sunet sau o succesiune de sunete – o melodie. Dacă cineva ar arunca un praf fin de parafină în jurul acelui om, s-ar putea remarca faptul că emiterea sunetelor este urmată de apariţia unor forme geometrice, care se imprimă în praful de parafină. Nota “do” ar crea o anumită formă geometrică, nota “mi” o alta şi aşa mai departe. Dacă, prin simplificare, s-ar analiza separat toate aceste acte, s-ar remarca că totul porneşte de la exteriorizarea unei intenţii. Primul element corespunde aşadar intenţiei sau dorinţei de a întreprinde o activitate – în cazul de faţă intenţiei de a cânta. Intenţia se exteriorizează prin intermediul elementului voinţă, iar rezultatul este emiterea unor sunete sau a unei succesiuni de sunete (o melodie). Totuşi, în mod concret, sunetele sunt produse printr-o activitate motorie – printr-o mişcare. Mişcarea este întreprinsă de omul care cântă, prin folosirea corzilor vocale. În fine, sunetele, care sunt invizibile percepţiei vizuale, pot deveni vizibile doar dacă se aruncă praful de parafină în jurul celui care cântă. În praful de parafină se vor imprima diferite forme, care corespund notelor muzicale.

Într-un mod relativ asemănător (cu limitările de rigoare), a avut loc creaţia universului. La începutul manifestării cosmosului exista doar Dumnezeu. De jur împrejurul său se afla Nimicul – care poate fi considerat o extensie a Fiinţei Sale. Pentru a crea, Dumnezeu a rostit un prim cuvânt – primul cuvânt a fost chiar Numele Său Sacru. Astfel s-a format o sferă sau un Ocean de sunet-voinţă. Acesta a fost prima etapă. În a doua etapă, s-a născut mişcarea, care trebuie analizată separat de sunet. Pentru a înţelege acea formă primară de mişcare, trebuie făcută distincţia dintre cel ce produce mişcarea şi mişcarea propriu-zisă. Oceanul de mişcare este rezultatul activităţii Celui ce mişcă totul – Dumnezeu.

Şi în acest din urmă caz trebuie folosită o analogie cu ceea ce există în lumea fizică; de data aceasta exemplul este al unui copil care loveşte aerul cu o nuieluşă. În cazul copilului, lovirea aerului cu niueluşa provoacă o mişcare a aerului, iar mişcarea aerului formează o sferă care durează doar câteva fracţiuni de secundă. Mişcarea aerului nu este vizibilă percepţiei vizuale, dar poate fi percepută prin simţul tactil. În urma lovirii aerului cu nuieluşa, care constituie un act motoriu în lumea fizică, copilul a emis un anumit miros. Acest miros nu a rămas la copil, ci s-a condensat în sfera de mişcare. Astfel, în jurul copilului s-a format o sferă de mişcare-miros. Mirosul este efectul mişcării.

Dacă un observator şi-ar muta atenţia de la copilul care a lovit aerul cu nuieluşa (care constituie cauza) la mişcarea aerului (efectul), va înţelege ce este Oceanul de mişcare-miros. Dacă cineva ar arunca parafină în jurul copilului care loveşte aerul (la fel ca în cazul celui care cântă), sfera de voinţă-miros-mişcare ar deveni vizibilă pentru simţul văzului. Toate sunetele şi mişcările ar dobândi forme specifice. De această dată, observatorul poate înţelege ce înseamnă un ocean de lumină-formă.