ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI

PROLOG – ADDENDA

Deşi este o carte de sine stătătoare şi poate fi citită ca atare, această carte face parte dintr-un ciclu de cărţi care are scopul, poate inedit pentru mulţi cititori, de a prezenta în mod experimental, sub forma unor eseuri, istoria strămoşilor poporului român din trei perspective diferite: spirituală, istoriografică şi mitologică.

Prima carte a acestui ciclu, ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI prezintă, sub forma unor eseuri, istoria strămoşilor poporului român dintr-o perspectivă spirituală. A doua carte a ciclului, DACIA PRIMORDIALĂ, prezintă istoria poporului român dintr-o perspectivă istoriografică, iar a treia carte a ciclului, intitulată ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE, prezintă istoria strămoşilor poporului român dintr-o perspectivă mitologică.

Cartea ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI prezintă istoria timpurie a strămoşilor poporului român dintr-o perspectivă spirituală. Informaţiile de natură spirituală ce au stat la baza realizării acestei cărţi îi aparţin clarvăzătorului Eugen Nicolae Gîscă, cu care autorul acestor rânduri a colaborat în perioada 2000-2006 la realizarea ciclului de cărţi intitulat FORŢĂ CONTRA FORŢĂ. O parte din informaţiile de ordin spiritual conţinute în ciclul de cărţi menţionat au servit drept bază de pornire în realizarea prezentei cărţi. De-a lungul anilor 2017 şi 2018, clarvăzătorul Eugen Nicolae Gîscă a mai oferit cu amabilitate autorului acestor rânduri o serie de informaţii suplimentare, care, de asemenea, i-au servit la realizarea acestei cărţi. Modul în care autorul acestor rânduri a folosit aceste informaţii a rămas la latitudinea sa (în mod evident, analizele şi interpretările din acest ciclu de cărţi apaţin semnatarului acestor rânduri). Următoarele două cărţi ale ciclului, DACIA PRIMORDIALĂ şi ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE, au fost realizate de semnatarul acestor rânduri pe baza bibliografiei prezentate la finalul fiecăreia dintre ele, fără a avea vreo legătură directă cu sursa informaţiilor prezentate în primul volum. Iniţial, autorul acestui ciclu de cărţi a considerat că prea puţine aspecte de natură spirituală ale istoriei străvechi a poporului român, prezentate mai ales în prima carte a ciclului, pot fi susţinute cu succes din punct de vedere ştiinţific, din punct de vedere mitologic sau din punct de vedere istoriografic. Însă, în urma unei documentări amănunţite, autorul a ajuns la concluzia că informaţiile de natură exclusiv spirituală pot fi susţinute, cel puţin până la o limită, şi din perspectivele menţionate. Astfel, atât în DACIA PRIMORDIALĂ, cât şi în ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE, autorul s-a străduit să demonstreze că, cel puţin în ceea ce priveşte subiectul propus, nu există nici o deosebire de esenţă între informaţiile de natură spirituală şi informaţiile de natură mitologică, istoriografică sau ştiinţifică. Diferă doar limbajul folosit şi uneori (sau deseori) ideile preconcepute ale unor autori, care împiedică înţelegerea corectă a temelor dezbătute.

MULŢUMIRI

Autorul mulţumeşte clarvăzătorului Eugen Nicolae Gîscă pentru informaţiile preţioase pe care, cu multă amabilitate, i le-a pus la dispoziţie.

BIBLIOGRAFIE

• – FORŢĂ CONTRA FORŢĂ

(ED ALAYA)

• – OMUL ÎN AFARA TRUPULUI

(ED ALAYA)

• – MARELE MISTER: OMUL CETĂŢEAN AL COSMOSULUI

(ED ALAYA)

• – ÎN FAŢA ETERNITĂŢII

(ED ALAYA)

• – KOSMOS

(ED ALAYA)   – Informaţii suplimentare funrnizate autorului acestei cărţi de-a lungul anilor 2017 şi 2018 de către clarvăzătorul Eugen Nicolae Gîscă; aceste informaţii nu figurează în cărţile citate.

UN ALT FEL DE CURRICULUM VITAE

 În urmă cu câţiva ani, autorul acestei cărţi a scris o carte intitulată Tainele iniţiaţilor vechiului Egipt. Scrisă între anii 1988-2001, prima ediţie a cărţii a apărut în anul 2001.

Cartea Tainele înţelepţilor vechiului Egipt a fost programată iniţial să preceadă o lucrare mult mai amplă, care să analizeze civilizaţia spirituală a României străvechi, leagănul de formare al poporului român de astăzi.

În forma sa primară, materialul bibliografic ce trebuia să servească la realizarea acestei cărţi a fost adunat de-a lungul unei lungi perioade de timp. La fel ca în cazul majorităţii românilor, în toată această perioadă de timp, istoria personală a autorului s-a îngemănat – uneori mai dramatic, alteori mai lin – cu cea a poporului din care face parte. Uneori, adunarea materialului bibliografic a decurs lin şi relativ liniştit, alteori a fost îngreunată de diferite evenimente, dar a continuat fără încetare.

Între perioada scrierii efective a cărţii cu privire la străvechea civilizaţie egipteană şi perioada apariţiei prezentei cărţi s-a scurs, de asemenea, o perioadă lungă de timp. Evident, este vorba despre o perioadă lungă din punctul de vedere al vieţii unui om. În toată această perioadă, autorul s-a depărtat de acest subiect, pentru a se dedica altuia: realizarea unui ciclu de cărţi intitulat FORŢĂ CONTRA FORŢĂ, bazat pe informaţiile clarvăzătorului Eugen Nicolae Gîscă. Întoarcerea, după o întrerupere de mai mulţi ani, la mai vechiul proiect al realizării unei cărţi care să analizeze civilizaţia României străvechi, proiect care în tot acest răstimp a stat în sertarele bibliotecii, ale calculatorului şi ale memoriei, reprezintă, înainte de toate, respectarea unei promisiuni pe care autorul a făcut-o faţă de sine. În răstimpul anilor scurşi de la apariţia primei ediţii a cărţii Tainele iniţiaţilor vechiului Egipt şi până în momentul apariţiei prezentei cărţi, concepţia autorului cu privire la modul de tratare al acestui subiect amplu şi extrem de complex care este civilizaţia României străvechi a suferit modificări majore. Ceea ce autorul consideră ca fiind benefic.

Fireşte, în liniile sale directoare, concepţia a rămas aceeaşi, acest fapt fiind dovedit de faptul că structura originară a proiectului a rămas neschimbată. S-a modificat însă nivelul de înţelegere al autorului, ceea ce a permis o aprofundare sporită a subiectului. Autorul este pe deplin conştient de faptul că interiorul său – forul său sufletesc – s-a modificat, în sensul că nivelul său de înţelegere a crescut concomitent cu asimilarea unor informaţii şi experienţe noi. În acest context, autorul a înţeles şi faptul că este foarte corectă folosirea expresiei “experienţă de cunoaştere”, pentru a desemna ansamblul de trăiri şi de cunoştinţe asimilate şi metabolizate de conştiinţă.

Nu este o noutate pentru nimeni faptul că prin asimilarea şi metabolizarea unor trăiri şi informaţii noi, proces ce presupune mai mult decât o simplă acumulare, orice fiinţă omenească se modifică din punct de vedere psiho-mental, sufletesc şi spiritual. Trebuie specificat că, în contextul dat, termeni precum asimilare şi metabolizare au acelaşi sens ca în biologie, deşi sunt aplicaţi la nivelul psiho-mental, sufletesc şi spiritual. Schema modificării este destul de simplă: trăirile şi experienţele noi penetrează conştientul, fiind refulate în ceea putem desemna prin termenul de subconştient, adică în suflet (de fapt, strict vorbind, ceea ce poartă numele de subconştient este doar o mică parte a sufletului). În subconştient are loc un proces de asimilare şi de metabolizare a trăirilor, experienţelor, informaţiilor. Fireşte, nu toate experienţele pot fi asimilate şi metabolizate rapid în suflet. Uneori procesul este rapid, alteori este lent. După asimilare şi metabolizare are loc o defulare: experienţele şi informaţiile revin la nivelul conştientului, manifestându-se apoi în viaţa de zi cu zi, atât în actele comportamentale, cât şi în realizarea unor producţii materiale şi spirituale – de exemplu, în realizarea unor cărţi etc.

În cazul producătorilor de bunuri materiale şi spirituale, asimilarea unor noi experienţe de cunoaştere se reflectă în calitate. O dată cu sporirea experinţei de cunoaştere, bunurile materiale şi cele spirituale cresc calitativ – devin din ce în ce mai bune. Creşterea calităţii are, fireşte, o limită şi, dacă ar fi să dăm crezare celebrelor legi ale lui Murphy, fiecare om creşte calitativ până ce atinge “nivelul optim de incompetenţă”. „Nivelul optim de incompetenţă” este, în opinia lui Murphy, punctul maxim până la care poate creşte calitativ un om (atât din punct de vedere psiho-mental, cât şi social). Este totuşi mai confortabil să credem că nici un om nu poate atinge, de-a lungul vieţii sale, un “nivel optim de incompetenţă” decât în cazul în care se complace în stagnare.

Procesul creşterii calităţii poate fi urmărit în cazul scriitorilor, la fel ca în cel al muzicienilor, al pictorilor etc. Dacă în cazul unui scriitor nu se observă o creştere de calitate de la o carte la alta, care să indice asimilarea şi metabolizarea experienţelor de viaţă, înseamnă că respectivul are o problemă serioasă: nu este capabil să înveţe din experienţele vieţii. Se spune adesea că, oricât de prolific ar fi, un scriitor nu scrie decât o singură carte – cel mai adesea, pe prima. În restul cărţilor, nu face altceva decât să repete, sub o altă formă, ceea ce deja a spus. Există însă şi excepţii de la regulă: scriitori – este drept, destul de puţini -, care reuşesc să nu se repete şi să aducă ceva nou în fiecare carte.

Acelaşi lucru se poate spune – poate surprinzător – şi despre cititori. Foarte mulţi cititori au citit în esenţă doar o singură carte, deşi în mod real au citit zeci sau chiar sute. În cazul cititorilor, procesul este similar celui din cazul scriitorilor. Cândva, încă din perioada copilăriei sau a adolescenţei, fiecare cititor a descoperit “cartea” şi, fireşte, subiectul cu care este în rezonanţă. Cărţile citite ulterior nu fac altceva decât să repete ceea ce cititorul a găsit în prima carte; subiectul este cam acelaşi, diferă doar gradul de complexitate al prezentării, al elucidării sau, adeseori, al mistificării sale. Toate cărţile citite ulterior sunt variaţiuni pe aceeaşi temă.

Excepţiile de la regulă, ce apar atât în cazul scriitorilor cât şi în cel al cititorilor, apar doar în urma efortului fiecăruia de a metaboliza experienţele de cunoaştere. Întotdeauna, o experienţă nouă de cunoaştere presupune o “ruptură de nivel”. Orice ruptură de nivel presupune producerea unui eveniment dramatic.

Iată un exemplu elocvent: o lungă perioadă de timp, un om citeşte doar lucrări ştiinţifice (de popularizare a ştiinţei) ce reflectă concepţia materialistă. La un moment dat, omul în cauză are o criză existenţială, indiferent de ce natură – criza existenţială poate să fie generată de o boală, de un deces al unui membru al familiei, de o decepţie etc. După o anumită perioadă de timp scursă de la acel eveniment dramatic, omul se schimbă: începe să citească şi alt tip de lucrări, iar cele ce-i hrăniseră fiinţa interioară până în acel moment nu mai prezintă nici un interes. Le consideră, dintr-o dată, puerile. Acelaşi fenomen se petrece, dar la un nivel mult mai profund, la persoanele care trec prin accidente ce presupun moartea clinică. Dacă, anterior, au fost materialiste convinse, după producerea accidentului astfel de persoane încep, dintr-o dată, să fie interesate de religie, de parapsihologie, de aspectele spirituale ale vieţii etc.

În acest context, poate că ar fi util pentru orice cititor să-şi reamintească ce evenimente din existenţa sa l-au determinat să fie interesat de anumite subiecte sau, eventual, ce evenimente l-au determinat să schimbe subiectul preferat de lectură (acelaşi lucru poate fi spus despre emisiunile TV, despre filme, despre ziare etc). Va remarca, poate nu fără surprindere, că nu cu mult timp înaintea schimbării subiectului preferat s-a produs un eveniment atipic – uneori, un eveniment dramatic. Evident, va remarca şi faptul că experienţa de cunoaştere generată de evenimentul respectiv a fost refulată, asimilată şi metabolizată la nivelul sufletului – sau al subconştientului. Ulterior, după o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă, rezultatul asimilării şi al metabolizării a defulat la nivelul conştientului, manifestându-se în existenţa cotidiană prin schimbarea comportamentului, a subiectului preferat de lectură etc.

Succesiunea, de-a lungul vieţii unui om, a tuturor experienţelor de cunoaştere poate fi desemnată prin expresia “biografie spirituală”. Biografia spirituală a unui om se îngemănează, pe baza relaţiei cauză-efect, cu biografia materială, dar nu poate fi redusă, într-un mod simplist, la ea. Biografia spirituală a unui om reprezintă un alt fel de curicullum vitae. Un curicullum vitae care, din păcate, nu figurează în nici un dosar oficial.

Revenind la subiectul acestei scurte prefaţe-prolog, se cuvine spus că un astfel de eveniment s-a produs şi în cazul autorului acestei cărţi. Noi experienţe de cunoaştere au generat, în mod cumulativ, un alt tip de mentalitate, un alt tip de comportament şi, în cele din urmă, realizarea unui alt tip de producţii materiale şi spirituale. Proiectul privind realizarea unei cărţi care să analizeze civilizaţia României străvechi se materializează astfel în această carte, dar auspiciile sub care este realizat sunt altele.

Desigur, autorul este conştient de faptul că, în ultima perioadă de timp, subiectul în cauză a fost dezbătut în cele mai diverse feluri, în sute sau poate în mii de articole şi cărţi, filme documentare şi emisiuni de televiziune, iar întrebarea principală pe care o poate pune orice cititor este următoarea: ce ar mai fi nou de spus, în condiţiile în care a fost creată impresia că s-a spus totul şi că “adevărul absolut” a fost în sfârşit descifrat ?

Autorul acestei cărţi nu împărtăşeşte defel opinia că “adevărul absolut” cu privire la acest subiect a fost descifrat. Dimpotrivă; autorul acestei cărţi consideră că până acum nu s-a spus mare lucru cu privire la acest subiect fascinant; doar s-a bâjbâit în căutare de senzaţional ieftin. Subiectul este, într-adevăr, senzaţional, dar până în acest moment, în marea majoritate a cazurilor, accentul a fost pus doar pe poleiala ce-l învăluie. Şi, din păcate, după cum poate remarca orice cititor, lucrările ce analizează civilizaţia României străvechi par a semăna unele cu altele, de parcă autorii lor s-au întrecut în a prelua unii de la alţii premise, idei, expuneri, argumentaţii, concluzii – chiar şi erori.

Procedura stadard prin care, până în acest moment, s-au realizat cărţi ce au ca subiect civilizaţia României străvechi este argumentaţia. Conform procedurii standard, la început este prezentată o succesiune de idei ce constituie premisele. Apoi este folosită o argumentaţie adeseori prolixă pentru demonstrarea premiselor, iar în cele din urmă sunt trase concluziile. Concluziile, pentru autorii care folosesc procedura standard, reprezintă “adevărul” în afara căruia nu există decât ignoranţă. Uneori, autorii unor astfel de cărţi îşi acuză în mod direct criticii că sunt ignoranţi – ceea ce, trebuie să recunoaştem, este un efect de scenă ce poate păcăli lesne.

Procedura standard care, până în acest moment, a fost folosită pe scară largă în realizarea unor cărţi ce au ca subiect civilizaţia străveche a României mai are încă un viciu de fond: „adevărul” promovat de autor este prezentat încă de la începutul cărţii, iar argumentaţia ulterioară este realizată după o schemă previzibilă. Din acest punct de vedere, orice carte de acest tip ar trebui să aibă la sfârşit celebra abreviere a matematicienilor: c.c.e.d.d („ceea ce era de demonstrat”). La o astfel de construcţie supranumită adeseori „raţională”, viciul de fond este chiar acesta: argumentaţia este un artificiu inutil, întrucât concluziile – “adevărul” – erau cunoscute încă de la început. Efortul a constat în prezentarea acestor concluzii la sfîrşitul expunerii. Nu argumentaţia a condus la concluzii. Concluziile au fost cele care au generat argumentaţia. Fără nici o îndoială, în acest caz, concluziile reprezintă o experienţă de cunoaştere dobândită anterior de autor, iar agumentaţia reprezintă o justificare.

Autorul acestei cărţi se va feri să pice, la rândul său, în astfel de capacane, nu neapărat subtile. De aceea, autorul acestei cărţi nu va minţi în mod deliberat, aşa cum se procedează în ziua de astăzi pe scară largă, prin sugerarea faptului că toate concluziile reprezintă rodul argumentelor şi al dovezilor. Dimpotrivă: autorul declară pe propria răspundere că mai întâi au existat concluziile, iar apoi, pe baza lor, a fost construită argumentaţia. Concluziile au la bază – şi nici nu se putea altfel – experienţa de cunoaştere a autorului. Experienţa de cunoaştere a autorului ce este folosită în această carte are drept suport, fireşte, asimilarea şi metabolizarea unor informaţii. Aceste informaţii provin din mai multe surse, unele dintre ele destul de atipice în contextul media al zilelor noastre.

*

Pentru autorul acestor rânduri, biografia spirituală („un alt fel de curriculum vitae”) sau, mai exact spus, acumularea unei experienţe de cunoaştere de ordin spiritual a început destul de devreme, în jurul vârstei de 9 – 13 ani, când a avut o serie de experienţe ce pot fi denumite extrasenzoriale. Aceste experienţe au provenit în urma “jocului cu fularul”.

“Jocul cu fularul”, pe care l-au practicat în copilărie destul de mulţi dintre cei ce citesc aceste rânduri, presupune prezenţa a cel puţin trei persoane. Prima persoană stă aşezată pe un scaun, a doua persoană stă în spate, iar a treia persoană stă în faţă. Protagonistul principal este evident persoana care stă pe scaun. Persoana din spate încolăceşte un fular (de preferinţă de mătase, nu de lână sau de melană) sau o eşarfă (o basma) de mătase în jurul gâtului celui ce stă pe scaun şi o strânge treptat până când acesta începe să-şi piardă cunoştinţa. În momentul în care persoana care stă pe scaun îşi pierde cunoştinţa, cel situat în faţă îl ţine de umeri pentru a nu pica de pe scaun şi-l ia la palme pentru a-l trezi; uneori îl stropeşte cu apă. Este vorba pe de-o parte despre o sufocare voluntară, iar pe de altă parte despre presarea cu ajutorul fularului a unor puncte situate la nivelul gâtului. Evident că este vorba despre o practică nerecomandată, foarte periculoasă, pe care copiii din anturajul semnatarului acestor rânduri o practicau la vremea respectivă ca pe un joc “misterios”. Cel de pe scaun era trezit în câteva secunde, fiind luat la palme, care uneori erau cam zdravene, de cel aflat în faţă. Apoi rolurile se inversau. Era “regula  jocului” ca nici unul dintre participanţi să nu stea pe scaun mai mult de trei ori într-o seară; de obicei, o singură dată era îndeajuns. În acele fracţiuni de secundă în care cel de pe scaun îşi pierdea cunoştinţa, vedea o altă lume ce se insera peste imaginea familiară a celei materială; fiecare copil participant vedea o altă lume, în funcţie probabil de nivelul vibratoriu al fiecăruia. Deşi treceau efectiv doar câteva secunde, fiecare practicant avea impresia că au trecut ore sau chiar zile. În acea lume (palier cuantic) practicanţii vorbeau cu fiinţe misterioase care ofereau diferite cunoştinţe sau răspundeau la întrebări. La întoarcerea în starea de conştiinţă normală, fiecare dintre participanţi îşi amintea foarte clar discuţiile purtate şi ceea ce a văzut dincolo, astfel că împărtăşeau unii altora rezultatele cercetării. Cât îl priveşte pe semnatarul acestor rânduri, trebuie spus că, cu timpul, prin exersare, a devenit un fel de “expert” în jocul cu fularul, astfel că mulţi copii doreau să facă parte din aceeaşi echipă datorită faptului că aveau certitudinea că nu apar probleme în timpul jocului. Totul s-a spulberat în momentul în care “expertul” a avut un accident în răstimpul unui joc, astfel că totul a fost curmat.

Semnatarul acestor rânduri a păstrat însă amintirea acelor jocuri ca pe o comoară preţioasă, amintire ce l-a determinat de-a lungul întregii vieţi să caute explicaţii cu privire la acea  lume (sau palier cuantic) pe care o accesase. Aşa că, de la vârsta de 14-15 ani şi până în prezent, a încercat să se documentez cu privire la aceste aspecte; totul a devenit o problemă existenţială, dacă poate fi folosită această sintagmă în acest caz. Aşa s-a făcut că de-a lungul întregii perioade scurse de la acele experienţe, semnatarul acestor rânduri a studiat filozofia (în special presocraticii, filozofia clasică germană şi filozofia indiană) şi diverse sisteme religioase, mitologice, ezoterice, teozofice, antropozofice sau mistice. Speranţa pentru autorul acestei cărţi a fost că va obţine răspunsul potrivit la întrebările cu privire la acea lume accesată în cadrul jocului cu fularul. Tocmai cunoştinţele acumulate de-a lungul acestei căutări îndelungate i-au folosit semnatarului acestor rânduri la scrierea unor cărţi; ele formează “experienţa sa personală de cunoaştere”. De fapt, semnatarul acestor rânduri a început să scrie cărţi pentru că într-o bună zi şi-a spus: “ce ar fi dacă aş folosi în scrierea unor cărţi tot ce am acumulat de-a lungul vieţii”.

O altă sursă importantă ce a servit autorului acestor rânduri la formarea unei experienţe de cunoaştere a fost întâlnirea, de-a lungul vieţii, cu trei contactori (clarvăzători), care au avut amabilitatea de a-i furniza informaţii de natură spirituală. Nici una dintre informaţiile primite de autorului acestor rânduri de la cei trei contactori nu a fost în dezacord cu cele provenite din experienţa personală.

Pe primul contactor (termenul contactor este folosit în lipsa unui termen mai bun, dat fiind faptul că termenul de clarvăzător a suferit serioase pervertiri în ultima perioadă de timp; cu toate acestea vor fi folosite ambele denumiri), autorul acestor rânduri  l-a cunoscut prin 1984, în plină epocă comunistă; era un băiat firav de vreo 23 de ani, profund traumatizat de ceea ce vedea. I se activa brusc capacitatea de a “clarvedea” (fără să poată controla fenomenul) şi observa o lume “paralelă”, care-l îngrozea iremediabil. Relatările sale lăsau să se înţeleagă că îi observa cu precădere pe cei pe care actualmente unii analişti moderni îi denumesc “extratereştri”. Relaţia autorului acestor rânduri cu acest băiat, căruia prietenii din cartier îi spuneau Ţuţu, s-a încheiat după vreo doi ani, când s-a mutat într-o altă zonă a oraşului; în urma experienţelor pe care încă le avea, a rămas la fel de traumatizat şi nu putea fi calmat în nici un fel.

Al doilea contactor a fost Cici Ilie Cioară, pe care semnatatul acestor rânduri l-a cunoscut prin 1987-1988 în casa unor prieteni comuni unde se aduna periodic un grup de persoane interesate de aceste subiecte. În acea perioadă de timp, Cici Ilie Cioară oferea în mod public informaţii cu privire la capacităţile sale de contactor (specializat în ceea ce dânsul denumea “voiaj astral”); ulterior, după 1996 semnatarul acestor rânduri i-a citit cărţile, în care afirma cam aceleaşi lucruri.

Al treilea contactor (clarvăzător) pe care l-a întâlbit autorul acestor rânduri a fost Eugen Nicolae Gîscă, care – de departe – a fost cel mai puternic şi cel mai consistent în informaţii. Pe baza informaţiilor furnizate direct de Eugen Nicolae Gîscă, autorul acestor rânduri a scris (în perioada 2001-2005) un ciclu de cărţi intitulat FORŢĂ CONTRA FORŢĂ (cărţile sunt enumerate la sfârşitul prezentei lucrări). Tocmai informaţiile de natură spirituală din ciclul de cărţi menţionat au servit drept bază de pornire în realizarea prezentei cărţi.

În afară de de informaţiile preluate din ciclul de cărţi menţionat, de-a lungul anilor 2017 şi 2018, clarvăzătorul Eugen Nicolae Gîscă a mai oferit cu amabilitate autorului acestor rânduri o serie de informaţii suplimentare, care au servit la realizarea acestei cărţi. Modul în care autorul acestor rânduri a folosit aceste informaţii a rămas la latitudinea sa.

*

Deşi este o carte de sine stătătoare şi poate fi citită ca atare, această carte face parte dintr-un ciclu de cărţi care are scopul, poate inedit pentru mulţi cititori, de a prezenta în mod experimental, sub forma unor eseuri, istoria strămoşilor poporului român din trei perspective diferite: spirituală, istoriografică şi mitologică.

Prima carte a acestui ciclu, ŢINUTUL OAMENILOR CERULUI prezintă, sub forma unor eseuri, istoria strămoşilor poporului român dintr-o perspectivă spirituală. A doua carte a ciclului, DACIA PRIMORDIALĂ, prezintă istoria poporului român dintr-o perspectivă istoriografică, iar a treia carte a ciclului, intitulată ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE, prezintă istoria strămoşilor poporului român dintr-o perspectivă mitologică.

CRISTIAN GĂNESCU