NEGRU VODĂ

Cu privire la existenţa reală a lui Negru Vodă există foarte puţine informaţii acceptate istoriografic; majoritatea istoricilor fie l-au inclus cu dărnicie pe Negru Vodă fie în categoria personajelor legendare, fie l-au identificat cu alţi voievozi “istorici”. La fel ca Iova Kraiul, Negru Vodă a fost un personaj istoric real care, aşa cum afirmă Letopiseţul cantacuzinesc, a coborât din Transilvania şi a întemeiat succesiv oraşele Cîmpulung şi Curtea de Argeş, devenind apoi voievod al statului medieval Ţara Românească.

  “Iar când au fost la cursul anilor de la Adam 6798 (Anul Domnului: 1290) – afirmă Letopiseţul Cantacuzinesc, scris de logofătul Stoica Ludescu în a doua jumătate a secolului al şaptesprezecelea -, fiind în Ţara Ungurească un voievod ce l-au chiemat Radul Negrul voievod, mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş, rădicatu-s-au de acolo cu toată casa lui şi cu mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni, pogorându-se pre apa Dâmboviţii, început-au a face ţară noao. Întîi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeş, şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră, şi case domneşti şi o bisérică mare şi frumoasă. (…) Şi într-acest chip tocmitu-ş-au Radul-vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la bisérica lui din Argeş. Şi au domnit ani 24”. (13)

La rândul ei, Cronica Bălenilor, scrisă de cronicarul Radu Popescu în aceeaşi perioadă, afirmă următoarele: “Când au fost cursul anilor de la Adam leat 6798, Radu-vodă Negrul, care avea scaunul său la Făgăraşi de la moşii şi strămoşii rumânilor, cari venise de la Roma, în zilele lui Traian, împă­ratul Romii, s-au socotit ca să-şi mute scaunul dencoace, peste plai.” (14)

Aşadar, ambele letopiseţe consideră că Negru Vodă nu a fost un personaj imaginar (“legendar”), ci unul cât se poate de real, care a domnit “ani 24”. Aceste date nu sunt luate în nici un fel în considerare de istoriografia modernă, care-l identifică în mod eronat pe Negru Vodă fie cu Thocomerius, prezumtivul tată al voievodului Basarab I (1290-1310), fie cu voievodul Basarab I (1315-1352), fie cu nepotul acestuia, voievodul Radu I, care a trăit o sută de ani mai târziu, între anii 1377-1383.

Opinia istoriografiei moderne este însă contrazisă nu numai de letopiseţele citate, ci şi de existenţa unor acte de proprietate emise de-a lungul timpului de cancelaria Ţării Româneşti; de fapt, numele lui Negru Vodă apare scris în cele mai vechi cărţi de proprietate emise în Valahia, el fiind cel care a împroprietărit nenumăraţi ţărani cu pământ. Urmaşii acestor ţărani liberi s-au prezentat peste secole în faţa judecăţii voievodului aflat la data respectivă în funcţie cu vechile cărţi de proprietate semnate de Negru Vodă Cel Bătrân (sensul “Cel de demult” sau “Cel Vechi”), pentru a-şi certifica dreptul de posesiune asupra respectivului teren. Astfel, după cum preciza istoricul Nicolae Stoicescu, “într-un docu­ment al lui Mircea Ciobanul din 3 mai 1549, domnitorul respectiv întărea unor boieri dreptul asupra satului Hiriseşti pe Gilord, pentru că aceştia prezentaseră un document (carte) semnat de „mâna lui Negru voievod cel bătrân”, iar la 24 ianuarie 1622 trei săteni din Arcani (Gorj) cer domnitorului Radu Mihnea să li se recunoască nişte proprietăţi pe care le aveau în moştenire „încă din zilele lui Negrul voievod. Un alt document, datat 20 iunie 1620, prezintă doi locuitori din Câlceşti (Gorj) care primesc recunoaşterea proprietăţii pentru bucata lor de pământ pe care o aveau „de la întemeierea ţării, din zilele răposatului Negru voievod”, iar domnitorul – probabil tot Radu Mihnea – afirmă: „şi am văzut domnia mea cartea lui (Negru-vodă) veche şi ruptă”. Un alt document, ce provine de pe timpul domniei lui Matei Basarab, datată 22 aprilie 1647, specifică că domnitorul a văzut cartea răposatului Negru Voievod de când a fost cursul anilor 6802, adică 1293.” (15) Aşadar, Negru Vodă a existat, astfel că nu este vorba despre un personaj “legendar” ori despre un “mit istoriografic”, căci actele de proprietate şi acceptarea acestora de oficialităţile vremii ca fiind veridice nu au de ce să fie puse la îndoială. Mai mult decât atât, în această calitate, Negru Vodă nu trebuie identificat cu nici unul dintre voievozii Ţării Româneşti care au domnit de-a lungul celui de-al paisprezecelea secol: nici cu Thocomerius (prezumtivul tată al lui Basarab I, menţionat o singură dată într-un document al cancelariei maghiare), nici cu Basarab I, nici cu Radu I. De fapt, până în anul de graţie 1330, în arealul carpato-danubiano-pontic s-au succedat trei voievozi care au fost desemnaţi prin titulatura generică “Negru Vodă”. Primul dintre ei, denumit de legendele populare Negru Vodă Cel Bătrân, a domnit în jurul anului 1215, când a întemeiat biserica de la Câmpulung Muscel ce-i poartă numele, aşa cum stă scris chiar pe frontispiciul acestei biserici; al doilea Negru Vodă, cu prenumele Radu, a domnit între anii 1290-1314; în fine, a existat şi al treilea Negru Vodă, al cărui nume a fost Mihail, care a domnit paralel cu Basarab I, între anii 1315-1333.

Această ultimă afirmaţie este susţinută atât de Letopiseţul cantacuzinesc, cât şi de Cronica Bălenilor: “De aice să începe povestea altor domni – afirmă Letopiseţul cantacuzinesc -, cari au venit pre urma Negrului-vodă, precum arată mai jos. Mihail-vodă au domnit ani 19. Dan-vodă au domnit ani 23. Acesta au fost frate cu Mircea-vodă Bătrânul şi l-au ucis Şuşman-vodă, domnul sârbilor, când era cursul anilor de la Adam 6864. Alexandru-vodă au domnit ani 27”. (13) Cronica Bălenilor este la fel de explicită: „Radu vodă Negrul, după adânci bătrâneţe, au murit în ţara lui, şi cu cinste l-au îngropat boiarii, domnind ani douăzeci şi patru. După Radul vodă Negrul au stătut la domnie Mihail vodă, carele a domnit cu pace ani nouăsprezece”. (14)

De asemenea, aceste afirmaţii sunt susţinute de o scriere cu titlul “Vieaţa prea Cuviosului părintelui nostru Nicodim Sânţitul”, bazată pe informaţii foarte vechi despre Sfântul Nicodim de la Tismana, publicată în anul 1839 de Ieromonahul Ştefan (monografia Ieromonahului Ştefan a fost publicată de scriitorul Nicolae Tomoniu şi de Fundaţia Tismana cu titlul “Sfântul Nicodim de la Tismana” la Editura “Cuget românesc”, 2010), care prezintă o perpectivă diferită de cea promovată de istoriografie asupra evnimentelor ce au premers întemeierea şi unificarea voievodatelor româneşti de-a lungul secolelor al doisprezecelea şi al treisprezecelea.

În scrierea menţionată, Ieromonahul Ştefan de la Mănăstirea Tismana afirmă textual că, înainte de venirea Sfântului Nicodim în Ţara Românească, care s-a produs în anul 1369, s-au desfăşurat trei epoci, sau “veacuri”: prima epocă a fost epoca unor interminabile războaie între creştini şi păgâni. A doua epocă a coincis cu triumfului creştinismului în arealul carpato-danubiano-pontic. A treia epocă a fost cea în care au apărut primele cărţi religioase în limba română, eveniment ce s-a produs în timpul vieţii Sfântului Nicodim. În toată această perioadă de timp, din punct de vedere politic, arealul carpato-danubiano-pontic a fost împărţit în trei formaţiuni statale (sau pre-statale). Prima era Ungro-Vlahia, formată din Banatul Severinului, care avea cinci judeţe, Banatul propriu-zis şi Ardealul. A doua formaţiune statală era situată la est de Olt, în Muntenia, unde existau doisprezece “judeţe”. A treia formaţiune era situată în Moldova, unde românii (comanii) erau aliaţi cu cumanii. După invazia Hoardei mongole în arealul carpato-danubiano-pontic din anul 1241, mai scrie Ieromonahul Ştefan în scrierea menţionată, un personaj numit Radu Negru Vodă “a eşit cu oştiri din Ardeal pre apa Oltului şi au tăbărâtu pe rîul Argeşului, unde mai în urmă au aşedatu aci scaunul şederei Domniei Sale”. (7)

În anii ce au urmat, acelaşi personaj Radu Negru Vodă a dus un război prelungit împotriva mongolilor (care erau aliaţi cu tătarii) pe care i-a izgonit din Muntenia şi, în cele din urmă, i-a creştinat pe toţi românii. “Şi prin vitejia sa şi a ostaşilor sei, ajutându-le prea milostivul D-zeu – scrie Ieromonahul Ştefan – , (Radu Negru V. V n.n.) a gonit pre toţi tătarii cu mai marii lor, dintr’acele 12 judeţe de preste Olt. Iară Românii, lăcuitorii de acolo, ce se numeau Goţi, ce era până atuncea sub stăpânirea Tătarilor, măcar că era unii din ei varvari şi înkinători de idoli, precum s’a zis mai sus, dar fiind tot o limbă cu Românii ostaşi, cari eşise din Ardeal, toţi s’a supus lui Radu Negru V. V. şi primind dreapta credinţă christianescă, s’a botezat toţi de la mic până la mare, prin sântul botez cel pravoslavnic.” (7) În cele din urmă, după alungarea tătarilor şi creştinarea populaţiei, Radu Negru Vodă a unit toate formaţiunile (pre)statale şi “judeţele” din arealul carpato-danubiano-pontic într-o singură ţară. Textul Ieromonahului Ştefan este, de asemenea, foarte clar în această privinţă: “Şi aşa s’a alcătuit şi s’a făcut Românii tot-una, dintr’aceste ţeri, zise adică: cele două-spre-zece ju­deţe de preste Olt cu Bănia Severinului şi Ardealul şi Banatul”. (7)

Letopiseţul cantacuzinesc confirmă aceste aspecte neacceptate însă de istoriografia modernă, afirmând că, după această primă unire a provinciilor din arealul carpato-danubiano-pontic (produsă aşadar cu mult timp înainte de cea a lui Mihai Viteazul), toţi conducătorii acestora, inclusiv cei din Oltenia, s-au închinat lui Radu Negru Vodă. “Atunce şi Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt – stă scris în Letopiseţul cantacuzinesc – s-au sculat cu toţii de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi (…) Şi într-acest chip tocmitu-ş-au Radul-vodă ţara cu bună pace, că încă nu era de turci împresurată. Şi au domnit până la moarte, îngropându-l la biserica lui din Argeş. Şi au domnit ani 24”. (13)

În ceea ce-i priveşte pe “Băsărăbeşti”, adică pe voievozii din familia Basarabilor, aceştia au domnit după Negru Vodă, dar nu au întemeiat nimic, întrucât, precum în cazul Ioniţă Kaloian versus Iova Kraiul, nu mai aveau ce să întemeieze: Ţara Românească era deja formată prin unirea de către Negru Vodă a formaţiunilor prestatale (aşa le numeşte istoriografia actuală) din arealul carpato-danubiano-pontic, precum a afirmat, la vremea sa, Ieromonahul Ştefan în scrierea despre Sfântul Nicodim de la Tismana.

Aşa cum specifică în mod clar Letopiseţul cantacuzinesc, Basarabii au venit din sud-vestul Dunării, probabil din regiunea Kosovo, acolo unde în acele timpuri se afla o “vlahie” populată de etnici români, au “descălecat” pe teritoriul Valahiei pe la Turnul Severin, apoi au poposit la Strehaia şi în cele din urmă la Craiova, amestecându-se printre “banoveţii” olteni, cărora le-au devenit “capi”. “Însă dintâi – stă scris în Letopiseţul cantacuzinesc – izvodindu-se de rumânii cari s-au despărţit de la romani şi au pribegit spre miază-noapte. Deci trecând apa Dunării, au descălecat la Turnul Severinului. (…) Atunce s-au ales dintr-înşii boiarii cari au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap. (adecă mari bani) şi-i aşăzară întâi să le fie scaunul la Turnul Severinului, al doilea scaun s-au pogorât la Strehaia, al treilea scaun s-au pogorât la Craiova.” (13)

Amestecarea Basarabilor proveniţi de la sud-estul Dunării cu banoveţii olteni este în afară de orice îndoială. Acest aspect i-a reţinut atenţia istoricului Alex Mihai Stoenescu care afirma următoarele: “Citind cu atenţie fraza „rumânii carii s-au despărţit de la ro­mani şi au pribegit spre miazănoapte”, vom observa că este vorba de strămoşii românilor care s-au despărţit pe vremea ro­manilor („de la romani”) de ceilalţi stră­moşi, iar după un timp au revenit, fapt confirmat şi de istoriografia română mo­dernă cu referire la locuitorii Daciei care s-au retras la sudul Dunării împreună cu ad­ministraţia romană. Mai trebuie subliniat aici că, aşa cum scrie cronica, Basarabeştii au fost aleşi conducători din rândul mai multor familii de „boieri mari”, de banoveţi veniţi în Oltenia. Nu este vorba despre o singură familie.” (5)

Evident că nu este vorba despre o singură familie, dar trebuie precizat faptul că, pentru a obţine o ascendenţă politică rapidă în zona Olteniei, adică pentru a deveni “capi” ai banoveţilor, Basarabii au trebuit să se alieze, atât din punct de vedere politic, cât şi prin înrudiri matrimoniale, cu o familie autohtonă puternică, iar această familie nu putea fi decât cea a Craioveştilor.

Acest ultim aspect este susţinut până la un punct de istoricul Alex Mihai Stoenescu, care sintetiza astfel subiectul: “în secolul al XV-lea, apare drept credibilă asocierea familiei Craioveştilor cu Basarabii, prin aşezarea pe tradiţia istorică a descălecaturilor, şi abia mai târziu prin invocarea unor înrudiri de familie.” (5)

La jumătatea secolului al treisprezecelea, sub conducerea reunită a Craioveştilor şi a Basarabilor, zona Olteniei încă se prezenta ca o “ţară” independentă, aşa cum fusese şi pe timpul Kraiului Iova. Însuşi marele istoric Nicolae Iorga, considera la timpul său că, încă din secolul al XI-lea, Oltenia era împărţită în mai multe „judeţe numite cheneziate”. În cele din urmă, tot pe parcursul celui de-al XI-lea secol, toate “judeţele numite cheneziate” (cnezate conduse de un cneaz) au fost unite într-un singur voievodat independent ce ocupa cu aproximaţie teritoriul actual al Olteniei. Alipirea politică a Olteniei independente (structurată pe întocmirile politice, sociale şi economice din timpul Kraiului Iova), cu Muntenia s-a realizat abia la începutul domniei lui Negru Vodă, în anul 1290, când, aşa cum specifică Letopiseţul cantacuzinesc, “Băsărăbeştii cu toată boierimea ce era mai nainte preste Olt s-au sculat cu toţii de au venit la Radul vodă, închinându-se să fie supt porunca lui şi numai el să fie preste toţi. De atunce s-au numit de-i zic Ţara Rumânească.” (13)

Cert este însă faptul că, în urma domniei Basarabilor – în special a lui Basarab I, care a domnit între 1315 – 1352, dar şi a urmaşilor săi Nicolae Alexandru, Vlaicu Vodă şi Radu Negru – s-a produs schimbara paradigmei sociale, politice şi economice a Valahiei; vechile întocmiri sociale, politice şi economice specifice moşiilor au fost treptat înlăturate, fiind promovate în schimb rânduielile de tip feudal, fapt ce a afectat radical situaţia ţăranilor.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI