BUCUR CIOBANUL

Bucur Ciobanul a fost întemeietorul de drept al celui mai mare oraş al României moderne – Bucureşti. La fel ca în cazul lui Iova, întemeioetorul Craiovei moderne, numele lui Bucur a dat numele oraşului. Despre Bucur, legenda spune că era un cioban care, la începutul iernii, coborând cu oile dintr-o zonă muntoasă la câmpie, şi-a instalat stâna pe malul Dâmboviţei.

Fiind fermecat de blândeţea climei şi de frumuseţea pesajului, Bucur şi-a construit în acel loc o casă, unde şi-a adus ulterior familia. Treptat, tot mai mulţi ciobani au ales să coboare de la munte şi să se aşeze în acel loc, astfel că în scurt timp comunitatea s-a extins. După ce s-a stabilit definitiv în acel loc, ciobanul Bucur a construit o biserică din lemn, aceasta fiind de altfel “punctul zero” de la care s-a extins viitorul oraş Bucureşti. Locul în care Bucur a poposit şi a construit biserica este dealul Radu Vodă. Perioada în care a trăit ciobanul Bucur nu poate să fie mai târzie de anul 1290, dar nici mai timpurie de anul 1200.

Cel care a acordat credit deplin legendei, confirmând astfel locaţia exactă în care a poposit ciobanul Bucur, a fost Nicolae Iorga: „Dacă legenda – afirmă Nicolae Iorga – îi aşază locuinţa pe dealul de la Radu Vodă, numind Biserica lui Bucur paraclisul de cimitir al călugărilor mănăstirii lui Alexandru Vodă Mircea şi a nepotului de fiu, Radu, aceasta înseamnă siguranţa populară, păstrată prin viu graiu de la o generaţie la alta, că acolo e leagănul cetăţii.” (9)

Numele lui Bucur Ciobanul a fost reţinut în mai multe legende decât cel al lui Iova Kraiul. După una dintre ele, Bucur era de loc din Valea Râmnicului, dar după alte legende, era de loc din Munţii Buzăului sau din Munţii Vrancei, dintr-un loc aflat astăzi în apropierea localităţii Bisoca, Jud. Buzău.

După una din legende (relatată de jurnalistul Iulian Bunilă în anul 2015 pentru ziarul Adevărul), în vecinătatea localităţii Bisoca, pe un platou al muntelui, la altitudinea de 1142 metri, se află o stâncă gigantică ce cântăreşte zeci de tone, de forma unei mese aşezată pe trei bolovani ce servesc drept picioare; această masă chiar aşa se numeşte: Masa lui Bucur. Legendele ce circulă prin partea locului afirmă că ciobanul Bucur, care a fost copil orfan, a părăsit aceste locuri din cauza conflictelor pe care le avea cu un vecin (sau cu ciobanii mai bătrâni) şi a poposit în cele din urmă pe malul Dâmboviţei, întemeind oraşul Bucureşti. (9)

O altă legendă, preluată în anul 1970 de ziariştii de la “Viaţa Buzăului” de la un sătean pe nume Gheorghe Bonţea (relatată de jurnalistul Iulian Bunilă în anul 2015), afirmă că, la un moment dat, ciobanul Bucur a dobândit puteri paranormale de la trei zâne pe care le-a întâlnit în pădure. Profesorul de istorie Sorin Pantelimon, din Jitia, judeţul Vrancea, sintetizează subiectul legendei astfel: “Demult, aici, pe plaiurile noastre trăia un copil pe nume Bucur, care de mic a rămas orfan de amândoi părinţii. Neamurile sale l-au dat să înveţe meserie la unii ciobani cu suflet, ce păşteau oile prin părţile acestea. Micuţului mânător de oi îi plăcea să-şi petreacă timpul în apropierea unei pietre uriaşe, aşezată pe vârful muntelui. Ucenicul cu greu îşi putea îndeplini sarcinile ce îi erau stabilite de mai marii săi. Cât de tare s-ar fi grăbit, el nu reuşea să adune la timp lemnele de care aveau nevoie ciobanii de la stână. Într-o zi plecând după lemne, în mijlocul unei poieni s-a întâlnit cu trei zâne. Una dintre ele, întinsă pe iarba fragedă, dormea învăluită de arşiţa zilei toride de vară. Ciobănelul, milos din fire, a tăiat iute câteva crengi de brad şi a făcut un umbrar deasupra acesteia. Pentru gestul său plin de omenie, zânele l-au răsplătit cu puterea de a clătina, a smulge din rădăcină şi a urca pe umeri orice brad, spre a nu mai fi certat de ciobanii mai bătrâni. Căpătând puteri de uriaş, tânărul nu s-a răzbunat pe cei care l-au umilit, dar cu timpul i-a părăsit plecând cu turma lui de mioare spre şes, la câmpie. Aşa a ajuns Bucur pe malurile Dâmboviţei, unde şi-a stabilit o stână, iar cu timpul a devenit foarte bogat. Acolo a pus bazele unei gospodării înfloritoare, obârşie a aşezării care a devenit astăzi oraşul Bucureşti, adică oraşul lui Bucur.” (9)

Cu privire la ciobanul Bucur mai există o legendă potrivit căreia, la un moment dat, fiica acestuia a fost răpită de nişte tătari. Această legendă a fost repovestită în “Povestiri istorice” de scriitorul Dumitru Almaş. Din “Povestiri istorice” aflăm că, după ce a poposit în apropierea Dâmboviţei, Bucur a fost în mai multe rânduri “călcat” de tătari care i-au adus multe pagube; la un moment dat, tătarii i-au răpit fiica, pe Anca cea frumoasă ”cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare şi cu trup mlădios de căprioară”. Împreună cu alţi doi ciobani, Bucur a plecat în căutarea fiicei sale, i-a ajuns pe tătari şi şi-a recuperat fiica. Reîntors acasă, Bucur a clădit o casă mare, pe care “a împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheamă chiar Biserica lui Bucur. Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iacă aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitală a României” – scrie Dumitru Almaş în “Povestiri istorice”.

Bazându-se pe informaţiile furnizate de această legendă, profesorul de istorie Sorin Pantelimon a lansat chiar o ipoteză cu privire la perioada în care a trăit ciobanul Bucur. „Putem vorbi despre tătari pe teritoriul românesc după anul 1241, după ce au năvălit în zona noastră. Plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca o putem localiza între secolele XIII- XIV, sfârşitul anilor 1290 … Ca vechime în timp, Bucur este un român care a trăit, practic, în perioada de început a constituirii statelor româneşti. Este adevărat că în această perioadă, cei care deţineu turme de oi obişnuiau să-şi pască turmele pe timp de vară în munţi. Este foarte posibil ca şi Bucur să fi plecat toamna din această zonă, către lunca Dunării. În acest fel a ajuns în lunca Dâmboviţei, unde astăzi se afla Bucureştiul.” (9)

Legat de ciobanul Bucur mai există o legendă interesantă, potrivit căreia acesta era îndrăgostit de frumoasa fată a unui tăietor de lemne foarte sărac, pe nume Dâmbovița. Legenda spune că, într-o bună dimineaţă, la poarta tăietorului de lemne a bătut un preafrumos prinţ care, afirmând că este urmărit de hoţi, a cerut o călăuză spre vârful muntelui. Dâmboviţa s-a oferit să-i devină călăuză prinţului, dar odată ajunşi pe vârful muntelui, acesta i-a declarat fetei că s-a îndrăgostit de ea şi i-a cerut să-i devină soţie. Dâmboviţa l-a refuzat, declarându-i prinţului că-l iubeşte pe ciobanul Bucur. Atunci prinţul i-a spus fetei că el este de fapt duhul muntelui şi că a dorit să o testeze; înainte de a se face nevăzut, prinţul i-a lăsat fetei o păpuşă şi un cuţit. La rândul său, Bucur, fireşte, nu a stat nici el cu mâna în sân şi a luat urma celor doi până pe vârful muntelui. Când a găsit-o pe vârful muntelui, Bucur s-a îndoit de faptul că Dâmboviţa i-a fost fidelă, dar i-a spus că-şi poate proba loialitatea doar dacă loveşte cu cuţitul în stâncă; dacă stânca se despică înseamnă că fata încă este neprihănită. Atunci Dâmboviţa a lovit cu cuţitul în stâncă, iar din stâncă a ţâşnit apa – apă care apoi s-a transformat într-un râu. Păpuşa primită în dar de Dâmboviţa de la prinţ a rămas pe vârful muntelui.” (9)

Din acel moment versantul muntelui a primit numele Păpuşa, iar râul a primit numele Dâmboviţa. Evenimentul s-a desfăşurat, evident, în Munţii Făgăraşului, acolo unde izvorăşte râul Dâmboviţa.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI