ICOANA UNICĂ DE LA DENSUŞ:
DUMNEZEU TATĂL CU IISUS HRISTOS ÎN BRAŢE. IISUS HRISTOS ESTE ÎMBRĂCAT ÎNTR-O IE
Actualul edificiu a fost construit cu blocuri de piatră aduse de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa; chiar şi altarul este construit din pietre aduse de la Ulpia Traiana. Perioada construirii ar trebui încadrată între părăsirea Daciei de legiunile romane şi secolul al şaselea. Probabil vechii goţi nu au fost străini de construirea bisericii, dovadă fiind câteva simboluri ale acestora. În jurul anului 1300 biserica era funcţională, dat fiind faptul că aici slujea un preot pe nume Dalc.
Pe coloana din stânga din interiorul bisericii se află o pictură uimitoare, realizată între anii 1300-1400, care este cunoscută sub numele „Sfanta Treime De La Densus”, care-l înfatiseaza pe Dumnezeu Tatal (sub forma unui batran cu plete si barba), pe Dumnezeu Fiul (un tanar imbracat cu port popular romanesc) si pe Dumnezeu Sfantul Duh (sub forma unui porumbel). Este singura icoană cu Iisus Hristos îmbrăcat în port popular românesc.
Specialiștii în arheologie medievală pledează pentru apartenența construcției la marea familie a edificiilor cneziale românești din secolele XII-XIV, cu indicarea nobililor hațegani Mușana drept ctitori ai lăcașului, care este datat în ultima treime a anilor 1200.
Preluând o ipoteză din 1775 a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, istoriografia bisericească susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (secolul II), dar încreștinat în cursul secolelor IV-V; abandonat după 568. Acoperite cu un strat de var între anii 1566 și 1720, frescele interioare sunt operă a trei zugravi diferiți ca stil și formație artistică; meșterul principal, Ștefan, semnatarul picturii din 1443, este considerat un exponent al ambianței artistice sud-carpatice, dezvoltate în jurul mănăstirii Curtea de Argeș. Cel mai vechi preot cunoscut cu numele este Dalc, participant, la 2 iunie 1360, la un scaun de judecată ținut în Hațeg.
După mijlocul anilor 1800, biserica s-a aflat într-un stadiu avansat de degradare, iar localnicii intenționau să o demoleze. Biserica a fost salvată de autoritățile vremii, austro-ungare, care au declarat-o monument istoric în 1870
Cu ocazia săpăturilor arheologice și a decapărilor din anii 1961-1962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat gros de var. Analiza stilistică a ansamblului permite evidențierea prezenței a trei meșteri zugravi, doi dintre ei lucrând – se pare – concomitent. Meșterul principal, autorul picturilor întregului altar, al primelor două registre superioare din naos și al icoanei de hram, și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică: „A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „… la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae … jupâneasă și fetelor … Amin”.
Monumentalitatea viziunii personajelor redate, desenul ferm, dar generos, și mai ales atitudinea, veșmintele și tipologia reprezentării ierarhiilor din altar impun concluzia că meșterul Ștefan a fost un exponent al artei mediavale sud-carpatice, format în tradiția picturală a mănăstirii Basarabilor de la Curtea de Argeș.
Alt zugrav, poate un ajutor al lui Ștefan, aparțin\nd cu siguranță mediului artistic local, este autorul registrului inferior al picturilor. Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donație a cnezilor din familia Mănjina, deseori pomeniți în documentele vremii, atât în legătură cu convocarea unor scaune de judecată, cât și în contextul nesfârșitelor campanii antiotomane întreprinse de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe stâlpii centrali ai navei. Una datează din anul 1566, atestând moartea jupânului Andriaș Mănjina: „În anul 7074 [1566 n.n.] a răposat jupân Mănjina Andriaș, luna februarie 10”; celelalte două sunt nedatate și incomplete: „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân …” și „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân Crăstia Mușat”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripții în româno-chirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon zugr[av]”. Aceluiași meșter i se datorează, probabil, și decorul mural care împodobea odinioară peretele apusean al naosului, înfățișând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziție de o mare finețe artistică, distrusă însă în cea mai mare parte.
În pofida dispariției unor scene, decorul mural care înfrumuseța odinioară interiorul bisericii poate fi reconstituit în patru registre, într-o dispunere inedită a scenelor și a personajelor. Cele două frize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând; mult micșorate, acestea corespund, câte două, unei singure figuri din friza superioară. Potrivit aceluiași „descrescendo”, sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior.
Din punctul de vedere al compozitiei, figurile de pe cele două rânduri superioare ale laturii de nord a navei reprezintă taumaturgi, fiecare ținând în stânga câte un recipient, iar în dreapta câte o linguriță. Pe latura sudică, la același nivel, este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă (probabil „Sfinții Împărați Constantin și Elena”) și de o martiră cu o coroană pe cap. Pe rândul următor se distinge chipul unui sfânt luptător, cu un coif ovoidal, corespunzător armurilor medievale; apoi, o mucenițâ tânără cu coroană și o figură deneslușită. În nișa de deasupra ușii, se află reprezentat bustul „Maicii Glykophilousa” (Maica Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz) și al „Sfântului Ierarh Nicolae” în odăjdii arhierești.