Nori negri treceau sălbateci deasupra vârfurilor muntelui Găina, pe alocurea acoperit de arbori înverziţi ce se profilau pe cer ca nişte străjeri neclintiţi.

O! De mult… tare de mult, pe vârful Găina, zidit pe patru mari stâlpi de aur, se ridica un palat mare, locaş de negrăit farmec al unei zâne frumoase, cu ochi albaştri ca cerul, cu părul mare lăsat pe spate, în care adesea şăgalnicul vînt se juca, iar razele bătrînului soare se întreceau în strălucire cu frumuseţea acestei zâne.

Şi era zâna de o bunătate îngerească. Şi-şi iubea chinuitul ei popor, ce muncea din greu la poalele, în jurul şi-n-lăuntrul muntelui. Poporul o iubea negrăit de mult. Ce săbătoare mare era când zâna cobora în mijlocul oamenilor săi, mîngîind pe bolnavi, dînd daruri celor nevoiaşi, ascultînd durerea celor cu ochii în lacrimi, durerea celor sbuciumaţi sufleteşte şi cu zîmbetul ei îngeresc, cu mâna ei mică şi albă, fără podoabe lumeşti, dar cu daruri dumnezeieşti, împărţea în juru-i mulţumiri şi pe alocurea fericire.

Şi nu era colţ al pămîntului să nu fi aflat de zâna bună şi frumoasă. Nenumăraţi feciori de împăraţi voiau să o ia tovarăşa lor de viaţă. Zadarnică le-a fost însă bătaia la porţile de aur ale palatului ei. Şi întreaga ceata de crai mîndri şi bogaţi, cobora muntele cu părere de rău, ca nici măcar strălucirea frumuseţei ei nu a fost văzută.

Zâna cu nici un chip nu voia să părăsească bunul dar chinuitul său popor.

Zânei îi dăduse Dumnezeu, pentru bunătatea ei nemăsurată, o găină alba ca neaua şi-i pusese pe cap o coroana mica de aur. Găina era hărăzită ca în fiecare zi sa facă un ou de aur.

Şi când se mărita vreo fecioară din popor, îi dăruia zâna în ziua nunţii şi un ou de aur. În acest ou era închis întregul noroc al tinerilor căsătoriţi şi fericirea noului cămin. Şi aşa ajunsese cu vremea că feciorul nu se hotăra să se cunune, dacă feciora aleasă nu-i arau oul de aur dăruit de zâna cea frumoasă şi bună.

Dar unde-i fericire, nevinovăţie şi bunătate multa, satana n-are astîmpar. începu sa strice mintea bunului dar chinuitului popor, care începu să cârtească împotriva bunei şi frumoasei zâne.

Zâna, la început mirată, nu pricepu nimica. Apoi se mînie foarte şi nu mai deschise porţile palatului nimănui. Erau, e drept, şi oameni cuminţi care nu plecaseră urechea la ispitele satanei. Zâna îi ştia, îi ajuta şi-i mîngîia.

Într-o primăvară, un flăcău vrând să se însoare, părinţii nu-l lăsară. Fecioara aleasa nu căpătase de la zâna oul de aur al cununiei. Tare mult o vorbiseră de rău. Necăjit, flăcăul, împreună cu doi tovarăşi de ai lui, se îmbrăcară în straie femeieşti şi înşelind pe paznicii palatului, intrară în curte, furară găina cu coroana de aur şi un coş de ouă de aur.

Când sa treacă fugarii ultimul pod al palatului, găina cârîi şi-i dete de gol. Abia apucară să fugă. Zâna, deşteptîndu-se din somn şi plimbîndu-se în turnul palatului său, observă tot ce se întîmplase. Călăreţi mulţi se luară după hoţi, dar zadarnica le-a fost truda.

Mirele, cu coşul cu ouăle de aur, o luase spre miazănoapte. Tot fugind, se împiedecă de o rădăcină groasă şi şerpuita, a unui arbore bătrân şi răsturna coşul cu ouăle de aur şi din gălbenuşul lor se născu Arieşul sau Aurarul, apă în al cărei nisip se pierde aurul.

Ceilalţi doi tovarăşi, cu găina năzdrăvană, o luară spre miazăzi. Scăpaţi de prigoana călăreţilor, peste noapte ascunseră găina într-o spărtură de stîncă. Dimineaţa, sub ea găsiră un ou de aur. Şi aşa trei zile la rînd. Cum puneau însă mîna pe ou, oul se spărgea şi gălbenuşul se scurgea în adîncimile pămîntuluî, prefăcându-se în vine de aur, ce se găsesc şi acum între Baia de Criş si Brad.

Mâniaţi pe năzdrăvana găină, cei doi hoţi îi striviră coroana de aur de pe cap şi pe ea o omorâră. Ca în faţa unei minuni ramaseră uluiţi când din găină ieşi sînge alb care vopsi Crişul. Dc atunci se numeşte Crişul Alb.

Şi zâna sc îmbolnăvi de supărare […] iar palatul ei se sfărâmă şi acum se găseşte risipit pe şeile „Muntelui Găina”.

„Iar fecioarele să meargă în fiecare an, când e codrul încheiat, pe vârful muntelui, unde mi-a fost castelul şi numai acolo, în plină mulţime, să-şi aştepte norocul, iubitul sau stăpînul, ca orice marfă aflată în tîrg” – fu blestemul zânei când se înălţa la cer.

Apud Hyperion, 1931, nr. 6.