Lună: noiembrie 2020

DACO-CARPO-GEŢII După opinia majorităţii istoricilor contemporani, daco-geţii au reprezentat ramura de nord a tracilor, numerosul popor menţionat de autorii antici, inclusiv de Herodot, cel supranumit „părintele istoriei” (care a trăit în secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos), care afirma textual că „geţii sunt cei mai viteji dintre traci”. Se ştie că tracii erau împărţiţi în zeci de triburi care la începutul erei creştine ocupau un spaţiu impresionant – cam toată Europa de sud-est. În acest context, mulţi istorici străini – est şi vest-europeni, în special unguri şi ruşi – preferă denumirea de traci nordici atunci când se referă la daco-geţi. În schimb, unii istorici neagă apartenenţa daco-geţilor la marele trib al tracilor. Daco-geţii or fi fost într-adevăr, rude relativ apropiate ale tracilor, dar limbile sunt diferite, „nu se potrivesc sută la sută”, afirma istoricul român Neagu Djuvara. „Nu avem la daco-geţi aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci (…) Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de astăzi, şi alţii ilirii, mai la vest unde e Albania şi unde a fost Jugoslavia”(9). Civilizaţia materială a daco-geţilor, afirmă la rândul său istoricul român Read More …

PRIMA ŞTIRE SCRISĂ: HAVILAH, ANAGRAMA VLAHIEI   Potrivit concepţiei istoriografice moderne, istoria începe cu prima ştire scrisă. Tot ce a precedat prima ştire scrisă intră pentru istoriografie în domeniul preistoriei, epocă pe care, de obicei, istoricii o tratează laconic. Prima ştire scrisă cu privire la existenţa unor comunităţi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic datează din anul 514 înainte de Iisus Hristos, fiind furnizată de către istoricul grec Herodot, care scria despre expediţia armatelor lui Darius, regele perşilor, în nordul Dunării. Datorită faptului că prima consemnare istorică scrisă datează din anul 514 înainte de Iisus Hristos, printr-o convenţie, istoriografia a stabilit că la acea dată a început istoria strămoşilor românilor; foarte rar şi cu mare precauţie istoriografia prezintă informaţii cu privire la ceea ce s-a petrecut anterior. Şi totuşi, poate în mod paradoxal şi destul de puţin verosimil pentru opinia deja înceăţenită în epoca modernă, se poate afirma încă de la început că ceea ce s-a petrecut anterior primei ştiri scrise are o importanţă decisivă pentru înţelegerea istoriei ulterioare şi chiar actuale a poporului român. Evident, istoria locuitorilor din spaţiul carpato-dunăreano-pontic a început cu mult timp înaintea apariţiei primei ştiri scrise, iar acest aspect este confirmat de majoritatea vestigiilor arheologice descoperite până în Read More …

FLUVIUL SUBTERAN CE CURGE PE SUB MAREA NEAGRĂ Deşi în ziua de astăzi nu există nici un fel de informaţii precise cu privire la configuraţia geografică şi, în special, hidrografică din acea perioadă, o serie de indicii de natură ştiinţifică permit totuşi o analiză de ansamblu a acestui aspect. Mai mult decât atât: dacă informaţiile de natură ştiinţifică sunt corelate cu informaţiile furnizate de sursele antice, în special cu cele furnizate de Vechiul Testament, atunci analiza devine mult mai coerentă. Astfel, atât din punct de vedere al Vechiului Testament, cât şi din punct de vedere ştiinţific, există doar trei posibilităţi cu privire la acest aspect: după potop, cele patru braţe ale râului (care avea probabil dimensiunea unui fluviu) fie au dispărut de pe suprafaţa pământului, fie şi-au modificat configuraţia, fie au fost translatate în subteran de forţa reziduală generată de dezlănţuirea stihiilor naturii la potop. Dintre cele trei posibilităţi, a doua şi a treia au cele mai multe şanse de a fi adevărate atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punctul de vedere al Vechiului Testament, astfel că identificarea, de către autorii antici şi moderni, a celor patru braţe ale fluviului unic ce izvora din Eden cu fluviile Read More …

DUNĂREA, ISTRUL SAU FISONUL Pentru a desemna Dunărea (denumire care a început să fie folosită după epoca lui Iulius Caesar), autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic au folosit două denumiri: Donaris pentru segmentul de până la Porţile de fier şi Istros pentru segmentul de la Porţile de fier până la vărsarea în mare. Grecii vechi denumeau zona Dunării de la Cazane prin expresia Coloanele lui Achiles, datorită stâncilor ce ieşeau ameninţătoare din apă; de asemenea, denumeau zona din dreptul Porţior de fier prin formularea Fântâna lui Achiles, iar segementul cuprins între Porţile de fier şi Marea Neagră prin expresia Okeanos Potamos, adică Oceanul fluviu. În ziua de astăzi, se ştie, fiind o evidență științifică, că Dunărea izvorăşte la suprafaţa pământului sub vârful Kendel situat la 1241 metri altitudine, în Munţii Pădurea Neagră din Germania, sub forma a două râuleţe denumite Brigach şi Breg. Totuşi, s-ar putea ca evidenţele să înşele uneori. Cercetări recente au evidențiat faptul că Dunărea nu izvorăște decât în mod aparent din Munţii Pădurea Neagră. Dunărea doar se manifestă la suprafaţa pământului în Munţii Pădurea Neagră, dar adevăratul izvor subteran este situat în altă parte. Mai mulţi cercetători germani şi austrieci bănuiesc, nu fără temei, că Dunărea nu are Read More …

  OECUMENA DACIEI PRIMORDIALE   Istoriografia consemnează că între secolele al cincelea dinainte de Iisus Hristos şi sfârşitul primului secol de dinaintea erei creştine, strămoşii poporului român – daco-carpo-geţii – stăpâneau deja un spaţiu foarte vast; acest spaţiu poate fi definit prin termenul de „oecumenă arhetipală”. Cercetarea istoriografică a reliefat faptul că oecumena primordială – spaţiul vital sau habitatul-matcă – ocupată de strămoşii poporului român era delimitată, în mare, de reperele geografice deja enunţate: Munţii Balcani la sud (unii autori vorbesc despre ţărmurile Mării Egee), Nistrul (unii autori vorbesc despre linia Niprului sau chiar a Donului) şi Pontul Euxin (Marea Neagră) la est şi sud-est, râul Tisa şi versanţii Carpaţilor nordici (din Bucovina, teritoriul Ucrainei de astăzi, şi Polonia) la nord, câmpia Panoniei şi Dunărea mijlocie la vest şi teritoriul actual al Serbiei, Muntenegrului şi Bosniei la sud-vest (unii autori vorbesc despre malurile Mării Adriatice). Acest spaţiu a fluctuat, de-a lungul acestor secole, în funcţie de diferite conjuncturi politice. Oecumena arhetipală ocupată strămoşii poporului român a cunoscut cea mai mare expansiune pe timpul regelui Burebista, care a domnit cu aproximaţie între anii 85 şi 44 înainte de Iisus Hristos. După asasinarea regelui Burebista, datorită expansiunii în creştere a Imperiului roman, Read More …

BEDUINII GEBALIEH, ORIGINARI DIN ŢARA „LAH” (VLAHIA) O dovadă solidă a faptului că termenul arhaic lah se traduce prin „ţară” a fost descoperită recent în peninsula Sinai, acolo unde împăratul bizantin Iustinian (care a condus Imperiul roman de răsărit între anii 527 şi 565) a trimis în răstimpul domniei sale un grup de ostaşi originari de la nordul Dunării, din Valahia, pentru a apăra drumurile ce duceau de la ţărmurile Golfulului Persic până în Peninsula Sinai. De-a lungul domniei sale, Iustinian a construit nu mai puţin de 90 de biserici, printre care Hagia Sophia din Constantinopole şi Mănăstirea Rugului Aprins de la poalele Muntelui Sinai – denumită ulterior Sfânta Ecaterina. Având origini daco-geto-trace, fiind de altfel născut în localitatea Tauresium din Iliria, lângă actualul oraş Skopje din Macedonia, situat la sudul Dunării, împăratul Iustinian a purtat numeroase războaie în Persia, Africa și Italia, el fiind cel care a eliberat Roma de sub dominaţia ostrogoţilor. Fiind considerat ultimul mare împărart roman, Iustinian s-a bazat în demersurile sale militare, administrative şi politice pe sprijinul ostaşilor din Peninsula Balcanică, în special pe sprijinul etnicilor traci, geţi şi daci, care locuiau între Munţii Balcani şi Munţii Carpaţi, astfel că nu trebuie să fie considerată o Read More …

AVII, CEI MAI DREPŢI DINTRE OAMENI Denumirea avi – folosită implicit de Moise în cadrul cuvântului compus Havilah, cât şi explicit de Homer în Iliada – desemnează atât o populaţie, cât şi un calificativ. Mai corect spus, desemnează un nume acordat unei populaţii prin reliefarea unei însuşiri – un calificativ care a devenit nume şi apoi renume.În textul Iliadei, cel care a făcut propriu-zis referirea la locuitorii denumiţi avi a fost de fapt Zeus, zeul suprem al grecilor, dar nu se poate şti cu exactitate dacă Homer i-a atribuit lui Zeus aceste afirmaţii sau dacă Zeus a grăit prin gura lui Homer. Despre viaţa poetului grec Homer nu se cunosc prea multe amănunte; nici măcar perioada în care a trăit nu se cunoaşte cu exactitate. Unii autori afirmă că existenţa sa s-a desfăşurat între secolul al IX-lea şi al VIII-lea înainte de Iisus Hristos. Herodot însă, destul de bine informat, consideră că Homer a trăit cam cu 400 de ani înaintea epocii sale, adică în jurul anului 850 înainte de Iisus Hristos, ceea ce întăreşte convingerea istoricilor moderni că oraşul său natal a fost Smyrna, întemeiat de ionieni cam în acea perioadă. De altfel, este posibil ca numele Homer, în Read More …

MODELUL GEOLOGIC „CATASTROFIC” Diluviul planetar denumit potop este suficient de bine argumentat din punct de vedere geologic şi arheologic, astfel că trebuie luat în considerare cu cea mai mare seriozitate. Noile cercetări şi analize în domeniul geologiei şi paleontologiei confirmă faptul că potopul s-a produs într-o perioadă relativ recentă a istoriei umanităţii, lăsând urme vizibile în straturile pământului. Una dintre concepţiile apărute în ultimul sfert de veac în domeniul paleontologiei şi arheologiei şi cunoscută sub numele de catastrofism afirmă că globul tererstru s-a modificat foarte rapid, nu în milioane şi milioane de ani precum afirmă concepţia geologică clasică. Printre aceste modificări produse rapid trebuie menţionate deriva continentelor, schimbarea polilor magnetici ai Terrei şi orogeneza. Concepţia catastrofistă a fost promovată la finele secolului XX de un grup de savanţi de la principalelele universităţi americane, reunit într-un grup de studii multi-disciplinare denumit Intelligent design, condus de savantul Henry M. Morris. Ulterior, un număr de aproximativ 700 de savanţi şi profesori universitari din cele mai prestigioase universităţi americane s-au alăturat grupului, ceea ce a dus la fondarea unui prestigios institut denumit “Institute for Creation Research”. Savantul Henry M. Morris, care până la sfârşitul vieţii sale a fost unul dintre promotorii cei mai activi Read More …

POTOP DUPĂ POTOP Chiar şi după ce apa potopului s-a retras în adâncuri, multe zone de pe suprafaţa pământului au rămas inundate. După potop, configuraţia geografică a globului terestru, dispunerea continentelor şi configuraţia oceanului planetar erau relativ asemănătoare cu cele de astăzi. Totuşi, în prima perioadă de după retragerea apelor în adâncuri, configuraţia geografică a Europei era destul de diferită de cea actuală. După cum indică cercetări geologice de dată recentă, în partea centrală şi estică a continentului european existau trei mări interioare destul de întinse : Marea Panonică, Marea Getică (Carpatică) şi Marea Neagră. Prima mare interioară era situată pe teritoriul unde astăzi se află Câmpia Panonică (mare parte din teritoriul Austriei şi Ungariei); unii savanţi au denumit această întindere de ape Marea Panonică; alţi analişti au preferat denumirea Lacul Panonic, considerând că întinderea de ape avea dimensiuni prea mici pentru a fi denumită mare. A doua mare interioară se afla pe teritoriul actual al României, mai exact spus în zona sudică. Pe axa vest-est, întinderea de ape începea în zona Cazanelor-Porţile de Fier şi se termina aproape de Balta Brăilei, iar pe axa sud-nord întinderea de ape începea aproape de actuala matcă a Dunării şi se termina aproape de Read More …

CASTRONUL LUI NOE Până acum vreo treizeci-patruzeci de ani era greu de dovedit din punct de vedere ştiinţific că au existat Marea Panonică şi Marea Carpatică, după cum era greu de dovedit că la un moment dat s-a produs un diluviu zonal. Situaţia s-a modificat în ultimii ani graţie unor echipe de cercetători care au studiat amănunţit cu aparatură performantă fundul Mării Negre. Debutul cercetărilor s-a produs în anul 1985, când o expediţie bulgaro-rusă a investigat fundul Mării Negre, descoperind un vas din nisip şi argilă, perfect rotund, cu o vechime estimată la peste 8000 de ani, pe care cercetătorii l-au botezat „castronul lui Noe”. Rezultatele cercetărilor au fost publicate ulterior în analele institutelor de cercetări marine de la Constanţa, Varna şi Sevastopol. A doua cercetare detaliată a fost realizată în perioada 1997-2001, de către hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, amândoi profesori la Universitatea Columbia (SUA). Beneficiind de aparatură sofisticată, echipa de oceanografi americani a confirmat faptul că într-un trecut deloc îndepărtat, Marea Neagră a fost o mare interioară, de apă dulce, fără legătură cu Marea Mediterană. Între Marea Neagră şi Marea Mediterană, afirmă autorii citaţi, exista un istm; diferenţa de nivel între cele două mări era de Read More …

AL DOILEA POTOP Înaintea celui de-al doilea diluviu, partea de sud a României actuale, mai cu seamă porţiunea cuprinsă, pe axa vest-est, între Porţile de Fier şi Balta Brăilei şi, pe axa sud-nord, între Dunăre şi Munţii Carpaţi, era acoperită de ape – adică de ceea ce savanţii de astăzi denumesc Marea Getică. Deloc întâmplător, geografii greci ai antichităţii considerau că acolo începe Oceanul ce înconjoară pământul – “Okeanos Potamos”. După toate probabilităţile, Munţii Carpaţi se ridicau direct din Marea Getică. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre munţii din Dobrogea. Atât zona Munţilor Carpaţi (Occidentali, Meridionali şi Orientali până în Ucraina transcarpatică de astăzi), cât şi zona Dobrogei formau pentru călătorii străini – mai ales pentru cei greci – o terra incognita aproape inaccesibilă, ale cărei vârfuri muntoase păreau să atingă cerul. Vechii greci au mai denumit regiunea de la nordul Dunării prin termenul “hiperboreea”; stricto sensu, prin “hiperboreea” era desemnat ţinutul unde suflă vântul îngheţat de nord trimis de zeul Boreas. De altfel, puţini navigatori greci din antichitate au ajuns în peregrinările lor în aceste locuri, iar rapoartele pe care le-au prezentat în epocă erau aproape neverosimile. Se pare că unul dintre căşători a fost argonautul Iason, cel Read More …

PUTERNICE CUTREMURE ŞI INUNDAŢII, ÎNTR-O SINGURĂ ZI De-a lungul secolelor au circulat, într-o formă sau alta, numeroase menţiuni punctuale, adesea fragmentare, referitoare la configuraţia geografică a Europei înainte de cel de-al doilea potop. Astfel, misticul austriac Jakob Lorber afirma în cartea Casa Domnului, scrisă în anul 1864, că înainte de “marele potop”, pe teritoriul Europei “existau două mări interioare principale. Cea din nord ocupa marele bazin care pornea din actuala Mare Neagră şi străbătea întreaga Rusie europeană şi ţările baltice, iar în partea opusă câmpiile actualei Turcii europene, până la aşa-numita Poartă de fier. În timpul marilor furtuni, această mare ridica valuri la fel de înalte ca şi munţii, care au croit trecătorile strâmte care conduc către Belgrad şi Semlin. Aceasta a fost marea interioară din nord. A doua mare interioară, care nu avea nici o legătură cu prima şi care mai există şi astăzi sub numele de Mediterana, nu avea nici ea comunicare cu vreun ocean.” În analiza textului trebuie ţinut cont de faptul că Jakob Lorber a scris cartea din care este extras citatul în anul 1864, iar cunoştinţele sale erau cele ale epocii; trebuie înţeles implicit faptul că prin “Rusia europeană” autorul a desemnat zona septentrională a Read More …

TATA NOE CEL BĂTRÂN, FOST-A FOST PUI DE ROMÂN Vechile basme, legende şi mituri ale poporului român susţin la unison că pe teritoriul României de astăzi a început creaţia şi, implicit, că a existat primul loc solid de pe suprafaţa pământului – denumit metaforic “locul dintâi”. Fiind, de asemenea, situat în vecinătatea locaţiei Edenului (locul de origine al fluviului unic ce s-a ramificat apoi în patru braţe), legendele şi miturile poporului român mai afirmă că în arealul circumscris de Munţii Carpaţi şi în Dobrogea s-au desfăşurat multe evenimente memorabile ale istoriei antediluviene menţionate în Vechiul Testament. Legendele şi miturile poporului român susţin că în arealul carpato-danubiano-pontic au locuit Adam şi Eva, precum şi patriarhii, de la Enoh la Noe. O veche legendă cosmogonică autohtonă afirma că, la început, creatorul lumii, desemnat în legende prin termenul Fărtache (Fârtatul), a creat în mijlocul apelor primordiale un prim loc solid unde să se odihnească. Dar în acea perioadă de început a cosmosului, Fărtache nu era singur. Alături de el, mai exista un personaj pe care legendele populare l-au numit Nifărtache (Nefârtatul). Una din variantele legendei, culeasă la finele secolului al XIX-lea de Elena Niculiţă Voronca afirmă că, pentru a crea lumea, Fârtache l-a Read More …

NEOLITICUL ROMÂNESC     Pe teritoriul României, perioada de dispariţie treptată a glaciaţiunii Wurm a coincis cu începutul neoliticului. Perioda neolitică s-a desfăşurat în arealul carpato-danubiano-pontic între mijlocul mileniul al şaptelea şi a doua juumătate a mileniul al treilea. Săpăturile arheologice indică faptul că la începutul mileniului al şaptelea înainte de Iisus Hristos, pe teritoriul României au apărut primele aşezări stabile, concomitent cu coagularea progresivă a populaţiei în ginţi constituite după principii matriliniare. Neoliticul românesc a început cu cultura Criş. Cele mai importante locaţii unde au fost descoperite vestigii ale culturii Criş pe teritoriul României sunt cele de la Glăvăneştii Vechi (comuna Andrieşeni, judeţul Iaşi), unde au apărut prima dată dovezile extinderii acestei culturi, Perieni (lângă Bârlad), Valea Lupului (Iaşi). În Transilvania s-au descoperit vestigii la Leţ, comuna Boroşneu Mare, la Bedehaza – Sf. Gheorghe, Cosmeni (lângă Sf. Gheorghe), Cipău (lângă Luduş), iar în Oltenia la Verbiţa (lângă Pleniţa). Ulterior, cultura Criş s-a răspândit pe o arie foarte mare în sud-estul Europei, acoperind întreaga Peninsula Balcanică, din Bulgaria, unde este denumită Kremikovci, după o localitate din apropierea oraşului Sofia unde s-au descoperit vestigii, până în Serbia unde este denumită Starcevo, după o localitate aflată pe stânga Dunării, nu departe de Read More …

EPOCA MEGALITICĂ Modalităţile de acţiune asupra materiei, determinate de tehnologiile specifice acelei perioade, au declanşat o importantă activitate psiho-mentală şi, mai ales, spirituală. Cea mai importantă constantă a comportamentului oamenilor din cea mai îndepărtată antichitate a fost modul de înmormântare al defuncţilor. Încă de la începutul istoriei oamenilor pe pământ, defuncţii au fost înmormântaţi cu capul orientat spre răsărit, fiind pictaţi cu ocru roşu, semn al renaşterii; alături de ei erau aşezate obiecte ce le-au aparţinut în răstimpul existenţei trupeşti. Cercetarea modului în care oamenii îşi îngropau morţii reliefează o atitudine foarte clar formulată conceptual cu privire la destinul post-mortem – aceea că oamenii supravieţuiesc morţii. Această atitudine conceptuală, transformată ulterior într-un zeitgeist al epocii, a fost formulată de o categorie de persoane care pot fi desemnate prin termenul de maximă generalitate de specialişti ai conectării la aspectele transcedentale ale lumii – la „lumea de dincolo” sau la „cer”. Specialiştii conectării la aspectele transcedentale au apărut în urma unei noi diviziuni a muncii. Noua diviziune a muncii, deocamdată nerecunoscută ca atare de cercetarea istoriografică, a fost cea între oamenii obişnuiţi şi cei care au avut acces la aspectele nevăzute ale cosmosului – specialiştii conectării. Această diviziune importantă a muncii – Read More …

CEA MAI ÎNDELUNGATĂ REVOLUŢIE După cronologia acceptată de istoriografie, răspândirea agriculturii s-a produs cel mai probabil la sfârşitul glaciaţiunii Wurm, care a provocat schimbări climaterice masive, ce au determinat, la rândul lor, modificări ale florei şi faunei. De altfel, nu este prea greu de dedus că glaciaţiunea Wurm a fost un efect direct al celui de-al doilea diluviu, fiind un fenomen absolut normal. După cel de-al doilea diluviu a urmat, cel puţin în emisfera nordică, o perioadă relativ lungă de timp, în care ocupaţiile predilecte ale supravieţuitorilor au fost vânătoarea şi culesul. Oricât de avansate au fost civilizaţiile ce înfloriseră înaintea celui de-al doilea diluviu, supravieţuitorii a trebuit să o ia de la început în ceea ce priveşte confecţionarea unei îmbrăcăminţi adecvate, construcţia locuinţelor, organizarea unor aşezări sedentare, precum şi reinventarea meşteşugurilor. Tot astfel s-au produs evenimentele imediat după potopul din vremea lui Noe; la fel se vor desfăşura şi în condiţiile în care, în viitor, oamenii nu vor avea grijă de propria lor planetă şi se va produce un cataclism similar: supravieţuitorii o vor lua de la capăt. Trecerea de la vânătoare ca unică ocupaţie, care a generat mentalitatea de prădător, la cea sedentară de cultivator şi de producător Read More …