NEOLITICUL ROMÂNESC

 

 

Pe teritoriul României, perioada de dispariţie treptată a glaciaţiunii Wurm a coincis cu începutul neoliticului. Perioda neolitică s-a desfăşurat în arealul carpato-danubiano-pontic între mijlocul mileniul al şaptelea şi a doua juumătate a mileniul al treilea.

Săpăturile arheologice indică faptul că la începutul mileniului al şaptelea înainte de Iisus Hristos, pe teritoriul României au apărut primele aşezări stabile, concomitent cu coagularea progresivă a populaţiei în ginţi constituite după principii matriliniare.

Neoliticul românesc a început cu cultura Criş. Cele mai importante locaţii unde au fost descoperite vestigii ale culturii Criş pe teritoriul României sunt cele de la Glăvăneştii Vechi (comuna Andrieşeni, judeţul Iaşi), unde au apărut prima dată dovezile extinderii acestei culturi, Perieni (lângă Bârlad), Valea Lupului (Iaşi). În Transilvania s-au descoperit vestigii la Leţ, comuna Boroşneu Mare, la Bedehaza – Sf. Gheorghe, Cosmeni (lângă Sf. Gheorghe), Cipău (lângă Luduş), iar în Oltenia la Verbiţa (lângă Pleniţa).

Ulterior, cultura Criş s-a răspândit pe o arie foarte mare în sud-estul Europei, acoperind întreaga Peninsula Balcanică, din Bulgaria, unde este denumită Kremikovci, după o localitate din apropierea oraşului Sofia unde s-au descoperit vestigii, până în Serbia unde este denumită Starcevo, după o localitate aflată pe stânga Dunării, nu departe de Pancevo. De asemenea, cultura Criş s-a extins spre vestul Europei, spre Ungaria şi Slovacia, spre est până pe cursul mijlociu al Bugului sudic şi spre sud, cuprinzând zone din Grecia până în Peloponez, atingând Corintul, şi până în Anatolia (Asia Mică). Cultura Criş lipseşte însă în sud-estul Olteniei şi mai ales în Dobrogea.

În afara culturii Criș, cele mai importante culturi neolitice ce s-au succedat pe teritoriul României au fost culturile Boian, Vadastra, Hamangia, Vinča-Turdas, Cucuteni. Toate aceste culturi se caracterizează prin ceramică pictată într-o mare varietate de nuanţe şi prin motive decorative complexe din care nu lipsesc formele geometrice şi spiralele. De asemenea, un rol important l-au avut statuetele de lut ce reprezintă personaje feminine, aspect ce i-a determinat pe istorici să presupună preeminenţa unui “cult al unei zeiţe-mamă” şi, implicit, o tentativă viguroasă de structurare matriliniară a societăţii. (14)

Cele mai impresionante artefacte descoperite de arheologi pe teritoriul României – şi emblematice pentru perioada neolitică – sunt fără îndoială vasele de ceramică specifice culturii Cucuteni, realizate dintr-un material foarte fin, bine frământat, de diferite forme. Cultura Cucuteni (după numele după un sat de lângă Iaşi unde au fost descoperite primele artefacte în anul 1884), care s-a dezvoltat cu aproximaţie între anul 5200 şi 5200 înainte de Iisus Hristos, a fost de departe cea mai dezvoltată formă de civilizaţie a neoliticului, devansând cu un mileniu formele de civilizaţie din Orientul apropiat – Egiptul, Mesopotamia sau Fenicia. În perioada de apogeu, civilizaţia Cucuteni se întindea pe o suprafaţă de aproape 350000 km pătraţi, întinzându-se pe teritoriile actuale ale României, Moldovei şi Ucrainei.

De asemenea, emblematice pentru perioada neolitică sunt şi cele două statuete descoperite la Cernavodă în 1956, intitulate „Gânditorul” şi „Femeie şezând”, specifice tipului de cultură şi civilizaţie Hamangia ce s-a dezvoltat în Dobrogea. Spre deosebire de alte aşezări neolitice, cele specifice culturii Hamangia nu erau fortificate, fiind formate din locuinţe de tip bordei şi destul de rar de suprafaţă. Ceramica culturii Hamangia era realizată din pastă de lut amestecată cu nisip şi scoică pisată. Cele mai multe figurine ceramice erau reprezentări de femei, ceea ce denotă preeminenţa cultului zeiţelor-mamă, la fel ca în cazul celorlalte culturi neolitice de pe teritoriul României.

Începând cu mijlocul perioadei neolitice, arheologii au constatat o creştere semnificativă a aşezărilor sedentare, care au devenit din ce în ce mai întinse, apte de a adăposti o populaţie în creştere rapidă. Boom-ul demografic a fost însoţit de o mai bună organizare a societăţii, de o alegere mai ingenioasă a locurilor de amplasare a aşezărilor, care au fost dispuse cel mai adesea în apropierea surselor de apă, în special a râurilor, fiind apărate de şanţuri, valuri de pământ sau palisade. La rândul lor, locuinţele au devenit din ce în ce mai confortabile, fiind dotate cu cele trebuincioase traiului zilnic. La Cucuteni, de exemplu, cercetările arheologice au evidenţiat existenţa unor locuinţe rectangulare cu podeaua din trunchiuri de copaci lipite cu lut.

Exemplul standard al unui oraş neolitic a fost cel descoperit în localitatea Parta, unde au fost evidenţiate din punct de vedere arheologic locuinţe de formă rectangulară din bârne de lemn lipite cu lut. În centrul aşezării neolitice era o piaţă centrală, un sanctuar cu altar pentru jertfe şi o statuie a unei zeiţe-mamă; de obicei statuia zeiţei-mamă era însoţită de statuia unui zeu-moş. (17)

În perioada existenţei cultelor dedicate zeiţelor-mamă s-a practicat cu precădere inhumaţia, în poziţie ghemuită sau întinsă, cu un bogat inventar funerar. De exemplu, în arealul culturii Hamangia în morminte au fost descoperite statuete antropomorfe stilizate.

În a doua parte a neoliticului, necropolele au început să fie amplasate în afara aşezărilor (unele necropole numărau 400 de morminte), dar au fost descoperite şi morminte de înhumaţie sub locuinţe, cele mai multe fiind de copii sau cranii izolate. La Cucuteni au fost găsite schelete decapitate, ce denotă practicarea unor ritualuri însoţite de jertfe umane.

Una din culturile cele mai reprezentative şi mai bine cercetate ale perioadei neolitice a fost Vinča-Turdaş, care a fost specifică întregii zone balcanice; perioada de înflorire a acestei culturi a fost între anii 5700-4500. Urme ale acestei culturi au fost descoperite nu numai pe teritoriul României, ci şi în Bulgaria, Serbia, Kosovo, Grecia, Macedonia (situri arheologice principale: Belogradchik, Crkvine, Drenovac, Gomolava, Gornja Tuzla, Pločnik, Rudna Glava, Selevac, Tărtăria, Turdaș, Vinča-Belo Brdo, Vratsa, Vršac).

Cultura Vinča-Turdaş a fost caracterizată prin creşterea fără precedent a populaţiei, prin apariţia unor aşezări de mare întindere, precum cele descoperite în Serbia şi Bulgaria. De fapt, denumirea acestei culturi provine de la situl Vinča-Belo Brdo, descoperit în 1908 de arheologul sârb Miloje Vasić într-o suburbie a oraşului Belgrad. În perioada neolitică timpurie, acolo era o aşezare ce se întindea pe nu mai puţin de 29 de hectare şi număra până la 2500 de locuitori.

Locuitorii aşezărilor de tip Vinča practicau o economie mixtă bazată pe cultivarea culturilor de cereale cu randament ridicat (grâu, ovăz, in şi orz), creşterea animalelor pentru hrană, piele şi lână, foloseau plugul tras de bovine, aveau o îmbrăcăminte specifică din stofă ţesută din in şi din lână, formată din tunici deschise la gât şi fuste decorate artistic. Locuitorii aşezărilor preistorice de tip Vinča practicau o formă de metalurgie incipientă, inclusiv o metalurgie a cuprului; cele mai vechi obiecte de cupru provin din aşezările culturii Vinča-Turdaş. Dintre artefactele cu rol cultic cele mai impresionante sunt figurinele zoomorfe şi antropomorfe de zei şi zeiţe, pe care încă sunt vizible o serie de semne misterioase pe care arheologii nu s-au decis dacă să le considere simboluri naive sau cea mai veche formă de scriere din lume.