AL DOILEA POTOP

Înaintea celui de-al doilea diluviu, partea de sud a României actuale, mai cu seamă porţiunea cuprinsă, pe axa vest-est, între Porţile de Fier şi Balta Brăilei şi, pe axa sud-nord, între Dunăre şi Munţii Carpaţi, era acoperită de ape – adică de ceea ce savanţii de astăzi denumesc Marea Getică. Deloc întâmplător, geografii greci ai antichităţii considerau că acolo începe Oceanul ce înconjoară pământul – “Okeanos Potamos”. După toate probabilităţile, Munţii Carpaţi se ridicau direct din Marea Getică. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre munţii din Dobrogea.

Atât zona Munţilor Carpaţi (Occidentali, Meridionali şi Orientali până în Ucraina transcarpatică de astăzi), cât şi zona Dobrogei formau pentru călătorii străini – mai ales pentru cei greci – o terra incognita aproape inaccesibilă, ale cărei vârfuri muntoase păreau să atingă cerul. Vechii greci au mai denumit regiunea de la nordul Dunării prin termenul “hiperboreea”; stricto sensu, prin “hiperboreea” era desemnat ţinutul unde suflă vântul îngheţat de nord trimis de zeul Boreas. De altfel, puţini navigatori greci din antichitate au ajuns în peregrinările lor în aceste locuri, iar rapoartele pe care le-au prezentat în epocă erau aproape neverosimile. Se pare că unul dintre căşători a fost argonautul Iason, cel despre care barzii Greciei antice afirmau că a plecat din Argos (cetate din Peloponez) în căutarea lânei de aur. Iason a ajuns într-o zonă unde, atunci ca şi acum, apa se scurgea vijelios printre stânci ameninţătoare. Acea zonă poate fi identificată cu albia actualului fluviu Dunărea din zona Cazanelor. Probabil că în acea perioadă de timp, zona Cazanelor făcea legătura dintre cele două mări interioare: Marea Panonică şi Marea Carpatică.

În acest context trebuie menţionată informaţia furnizată de scriitorul Nicolae Densuşianu, că pentru a desemna Dunărea (denumire care a început să fie folosită după epoca lui Iulius Caesar), autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic au folosit două denumiri: Donaris pentru segmentul de până la Porţile de fier şi Istros pentru segmentul de la Porţile de fier până la vărsarea în mare. Grecii vechi denumeau zona Dunării de la Cazane prin expresia Coloanele lui Achiles, datorită stâncilor ce ieşeau ameninţătoare din apă; de asemenea, denumeau zona din dreptul Porţior de fier prin formularea Fântâna lui Achiles, iar segementul cuprins între Porţile de fier şi Marea Neagră prin expresia Okeanos Potamos, adică Oceanul fluviu.

Şi, într-adevăr, nu greşeau deloc, întrucât ceea ce poartă în ziua de astăzi numele de Câmpia Română şi dealurile subcarpatice erau acoperite de ape. Şi zona Dobrogei, care se întindea dincolo de Balta Brăilei, era presărat de munţi înalţi. Munţii Dobrogei – în special Munţii Măcinului – sunt acum pitici datorită, pe de-o parte eroziunii produse în timpul celui de-al doilea diluviu, iar pe de altă parte datorită ridicării Oceanului planetar. Potrivit legendelor populare româneşti, în zona Dobrogei sau, mai exact spus, în apropierea ţărmurilor Mării Negre de astăzi s-a aflat în antichitate o insulă, Insula Albă sau, după cum o numeau grecii, Insula Leuce; unii cercetători au identificat Insula Albă cu Insula Şerpilor, dar este mult mai probabil ca insula denumită în legende Leuce sau Albă să fi fost chiar o porţiune a Dobrogei de dinainte de cel de-al doilea potop.

Evident, informaţiile preţioase şi concludente din articolul citat se referă la cel de-al doilea diluviu, nu la potopul din vremea lui Noe. Tot astfel, informaţiile din rapoartelor celor doi cercetători americani menţionaţi anterior, William Ryan şi Walter Pitman, se referă la cel de-al doilea potop.

Cei doi cercetători americani menţionaţi, William Ryan şi Walter Pitman, au dat drept posibilă cauză a celui de-al doilea diluviu surparea istmului ce separă Marea Neagră de Marea Mediterană şi formarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. Totuşi, este mult mai logică ipoteza potrivit căreia formarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele să nu fi constituit cauza diluviului, ci doar un efect secundar. După modul de desfăşurare ulterioară a evenimentelor este mult mai probabil ca diluviul să fi fost provocat de un eveniment catastrofal produs în zona centrală sau vestică a continentului european, ceea ce a dus la declanşarea unor reacţii în lanţ. Urmarea a fost că apele din Marea Panonică s-au vărsat în Marea Getică, iar cele din Marea Getică s-au revărsat în Marea Neagră. Revărsarea a fost extrem de violentă, astfel că apele au creat o spărtură în limba de pământ ce despărţea Marea Neagră de Marea Mediterană, formându-se strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Consecinţa a fost că apa din Marea Mediterană a crescut foarte mult, inundând ţinuturile riverane.

Procesul de translaţie a apelor pare să fi fost asemănător cu cel produs atunci când un lighean plin cu apă este scuturat zdravăn, iar apa se varsă într-un lighean alăturat. Astfel, în prima etapă a diluviului, apele din Marea Panonică au năvălit în Marea Carpatică, care s-a supradimensionat foarte mult; în a doua etapă, apele din Marea Carpatică s-au revărsat în Marea Neagră, care la rândul ei s-a extins foarte mult. În a treia etapă a diluviului, apa din Marea Neagră a năvălit în Marea Mediterană prin spargerea istmului ce le separau, formând cele două strâmtori, Bosfor şi Dardanele, iar apoi inundând în mod sever ţinuturile riverane. Datorită faptului că Marea Neagră s-a extins şi a crescut în volum, apa nu s-a mai reîntors în Câmpia Panonică şi în Marea Carpatică. Astfel, după cel de-al doilea diluviu, cele două mări central şi est europene, adică Marea Panonică şi Marea Carpatică, au dispărut.

După diluviu, ţinuturile ce odinioară s-au aflat sub apele Mării Panonice şi ale Mării Carpatice au devenit câmpii, fluviul Dunărea s-a aşezat în matca sa cunoscută astăzi, formându-şi o deltă, iar Marea Neagră şi-a fixat ţărmurile în limitele actuale. La rândul ei, Marea Mediterană a crescut extrem de mult, astfel că a inundat ţărmurile riverane – înclusiv coastele Greciei, Italiei, Franţei şi Spaniei -, iar în cele din urmă a făcut o breşă (sau a lărgit breşa existentă) în zona unde se afla lanţul muntos a cărui reministenţă este Stânca Gibraltar de astăzi, făcând conexiunea cu Oceanul Atlantic.