CASTRONUL LUI NOE

Până acum vreo treizeci-patruzeci de ani era greu de dovedit din punct de vedere ştiinţific că au existat Marea Panonică şi Marea Carpatică, după cum era greu de dovedit că la un moment dat s-a produs un diluviu zonal. Situaţia s-a modificat în ultimii ani graţie unor echipe de cercetători care au studiat amănunţit cu aparatură performantă fundul Mării Negre. Debutul cercetărilor s-a produs în anul 1985, când o expediţie bulgaro-rusă a investigat fundul Mării Negre, descoperind un vas din nisip şi argilă, perfect rotund, cu o vechime estimată la peste 8000 de ani, pe care cercetătorii l-au botezat „castronul lui Noe”. Rezultatele cercetărilor au fost publicate ulterior în analele institutelor de cercetări marine de la Constanţa, Varna şi Sevastopol.

A doua cercetare detaliată a fost realizată în perioada 1997-2001, de către hidrologul William Ryan şi geologul Walter Pitman, amândoi profesori la Universitatea Columbia (SUA). Beneficiind de aparatură sofisticată, echipa de oceanografi americani a confirmat faptul că într-un trecut deloc îndepărtat, Marea Neagră a fost o mare interioară, de apă dulce, fără legătură cu Marea Mediterană. Între Marea Neagră şi Marea Mediterană, afirmă autorii citaţi, exista un istm; diferenţa de nivel între cele două mări era de aproximativ 150 de metri. William Ryan şi Walter Pitman sunt de părere că diluviul s-a produs datorită surpării istmului ce separa Marea Neagră de Marea Mediterană, moment ce a coincis cu formarea strîmtorilor Dardanele şi Bosfor. Echipa de cercetători americani a descoperit, de asemenea, pe fundul Mării Negre sedimente specifice apelor dulci, precum şi sedimente specifice apelor sărate. Apa sărată, fiind mai grea, s-a lăsat la fund, iar apa dulce, fiind alimentată şi de apa râurilor, s-a ridicat la suprafaţă. Până la adâncimea de aproximativ 200 de metri apa Mării Negre este dulce, iar la fund este sărată, adică lipsită de oxigen. Pentru echipa de cercetători condusă de William Ryan şi Walter Pitman rezultatul investigaţiilor din Marea Neagră confirmă producerea, într-un trecut nu foarte îndepărtat, acum câteva mii de ani, a unui diluviu devastator, pe care l-au identificat cu potopul din timpul vieţii lui Noe.

Una din constatările echipei de cercetători condusă de William Ryan şi Walter Pitman a fost că, datorită faptului că nivelul de odinioară al Mării Negre era cu 150 m mai jos decât nivelul actual, platforma continentală a adăpostit cu peste 7000 de ani în urmă primii agricultori europeni. “Când apele Mediteranei au depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brusc aşezările. După diluviu aceste populaţii s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda potopului” – afirmau cei doi cercetători americani în raportul publicat de Universitatea Columbia.

A treia expediţie semnificativă în Marea Neagră a avut loc în anul 1999, fiind sponsorizată de National Geografic Society şi condusa de Robert Ballard, cel care a descoperit in 1985, în Oceanul Atlantic, vestigiile Titanicului. În urma unor teste, echipa de cercetători condusa de Robert Ballard a descoperit că diluviul din Marea Neagră s-a produs în urmă cu 6820 – 7460 de ani. Robert Ballard afirmă că “diluviul a produs o catastrofă în regiunea Mării Negre, care aproape că şi-a dublat suprafaţa într-un interval foarte scurt de timp, ceea ce a făcut ca aproximativ 150.000 de kilometri pătraţi de uscat să fie inundaţi”. Subiectul potopului din Marea Neagră a fost pe larg relatat şi în prestigiosul Washington Post, care constata că “cercetătorii conduşi de Ballard au descoperit malul lacului, cu nisip şi dune, la 80 – 110 metri mai jos decât litoralul actual al Mării Negre. Malul lacului s-a conservat foarte bine, pentru că a fost acoperit cu o enormă masă de apă, într-un timp foarte scurt. Potrivit calculelor cercetătorilor, apa Mediteranei a venit ca o cascadă într-un lac, cu o viteză de 80-100 de kilometri pe oră, nivelul noii mări ridicandu-se cu 15 centimetri pe zi, ea ajungând aşa cum este acum în numai 30 de ani”.

Fireşte, concluziile oferite de echipele de savanţi americani sunt cât se poate de binevenite, alăturându-se celorlalte cercetări de aceeaşi factură. Cu un singur amendament: diluviul menţionat de savanţii americani a fost identificat în mod eronat cu potopul din vremea lui Noe. Potopul din Marea Neagră a fost doar un diluviu zonal care s-a produs la o perioadă de timp după potopul din vremea lui Noe. În timpul potopului din vremea lui Noe, apele au acoperit întregul pământ, inclusiv cei mai înalţi munţi; în schimb, al doilea diluviu a afectat doar partea nordică a globului terestru, în special Europa şi bazinul mediteraneean.