DACO-CARPO-GEŢII

După opinia majorităţii istoricilor contemporani, daco-geţii au reprezentat ramura de nord a tracilor, numerosul popor menţionat de autorii antici, inclusiv de Herodot, cel supranumit „părintele istoriei” (care a trăit în secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos), care afirma textual că „geţii sunt cei mai viteji dintre traci”.

Se ştie că tracii erau împărţiţi în zeci de triburi care la începutul erei creştine ocupau un spaţiu impresionant – cam toată Europa de sud-est. În acest context, mulţi istorici străini – est şi vest-europeni, în special unguri şi ruşi – preferă denumirea de traci nordici atunci când se referă la daco-geţi. În schimb, unii istorici neagă apartenenţa daco-geţilor la marele trib al tracilor. Daco-geţii or fi fost într-adevăr, rude relativ apropiate ale tracilor, dar limbile sunt diferite, „nu se potrivesc sută la sută”, afirma istoricul român Neagu Djuvara. „Nu avem la daco-geţi aceleaşi nume de localităţi, nu avem aceleaşi nume de regi ca la traci (…) Un neam erau deci aceşti geto-daci, alt neam, mai la sud erau tracii, unde sunt Bulgaria şi Turcia de astăzi, şi alţii ilirii, mai la vest unde e Albania şi unde a fost Jugoslavia”(9).

Civilizaţia materială a daco-geţilor, afirmă la rândul său istoricul român Ion Horaţiu Crişan, s-a deosebit substanţial de cea a tracilor propriu-zişi (care locuiau teritoriul de sud al Bulgariei actuale). Ea s-a format într-o perioadă îndelungată, începând cel puţin de la pragul dintre mileniul al III-lea şi al II-lea înainte de Iisus Hristos într-un areal foarte vast: rîul Tisa la nord, Munţii Balcani la sud, Pontul Euxin şi Nistrul (Niprul sau Donul) la est, cursul mijlociu al Dunării la vest. (10)

În mod independent, arheologia confirmă faptul că în partea de sud a Dunării, daco-geţii au fost vecini cu triburile trace, dar n-au împărtăşit aceleaşi obiceiuri, n-au avut aceeaşi limbă şi n-au avut aceeaşi religie. Arheologia confirmă, de asemenea faptul că, cel puţin în prima fază, epicentrul vetrelor de civilizaţie ale daco-geţilor era situat pe versanţii destul de greu accesibili ai Munţilor Carpaţi: apuseni, meridionali şi orientali, cu precădere în apropierea marilor râuri. Marile edificii religioase ale daco-geţilor au fost construite, cu puţine excepţie, în munţi, la altitudini mai mari de 500 metri.

Trebuie consemnat că o lungă perioadă de timp nici grecii şi nici romanii n-au avut acces în vetrele de civilizaţie ale daco-geţilor şi, cu atât mai puţin, în marile lor edificii religioase, astfel că informaţiile pe care le-au vehiculat au fost fragmentare şi, în consecinţă, inexacte. Faptul că autorii antichităţii greco-romane nu au fost atât de bine informaţi cu privire la daco-geţi este confirmat de multitudinea descoperirilor arheologice din ultima jumătate de secol, care uneori le contrazic. Descoperirile arheologice realizate pe teritoriul României confirmă prezenţa, încă din cele mai vechi timpuri, între Balcani, Carpaţi, Tisa şi Nistru, a unei populaţii autohtone, indiferent de denumirea ce li s-a conferit de-a lungul vremurilor, precum şi continuitatea sa neîntreruptă până în ziua de astăzi. Această populaţie autohtonă era împărţită în triburi, fiecare trib având propria sa denumire, astfel că este destul de greu de desemnat printr-o denumire globală.

Actualmente, titulatura de geto-daci este acceptată în mod formal de majoritatea istoricilor; în schimb, denumirea de daco-geţi pare să fi devenit prohibită. Mulţi istorici străini nu sunt de acord cu ea; unii dintre ei o resping în mod vehement. Printre aceştia din urmă se numără Karl Stroebel, care consideră denumirea de daco-geţi cam fantezistă. Această opinie pare să aibă susţinători şi printre cercetătorii din interiorul ţării, motiv pentru care unii istorici de frunte, precum Alexandru Vulpe, recomandă, cel puţin când este vorba despre izvoarele literare, denumirea de geto-daci. Evident, nu este nimeni obligat să asculte de astfel de îndemnuri. Ele sunt simple convenţii, mai cu seamă că în enumerare nu au fost incluşi carpii, al căror număr par să-i fi depăşit atât pe daci, cât şi pe geţi. Astfel, fără a ţine cont de astfel de recomandări discutabile, în paginile acestei cărţi va fi folosită titulatura unificatoare de daco-carpo-geţi.

Asupra denumirilor aflate astăzi în uz, de geto-daci şi/sau daco-geţi mai trebuie făcute câteva precizări. Încă din antichitate, datorită scrierilor unor autori greci şi romani, care nu erau atât de bine informaţi precum se consideră în ziua de astăzi, s-au creat multe confuzii, care n-au fost elucidate complet nici în ziua de astăzi. Confuziile, ce s-au perpetuat până în epoca modernă, au fost exploatate mai ales de istoricii maghiari promotori ai teoriei discontinuităţii poporului român în spaţiul carpato-dunăreano-pontic. Aceşti autori au ca punct de plecare mai vechea concepţie pseudoistorică şi ultratendenţioasă a lui Robert Roessler (1836-1874). Teoria lui Robert Roessler, ce a fost promovată, deloc întâmplător, chiar în momentele de vârf ale emanciapării politice a românilor din Transilvania, susţinea retragerea, după anul 271 după Iisus Hristos, a întregii populaţii din Dacia la sudul Dunării şi formarea acolo a poporului român. Românii, afirmă teoria lui Roessler, au revenit în spaţiul carpato-dunăreano-pontic abia după poposirea maghiarilor în câmpia panonică. În opinia istoricilor maghiari, consecinţa acestei teorii este cât se poate de simplă: maghiarii, proveniţi de prin stepele Euroasiei, au găsit în Transilvania un loc viran, lipsit total de locuitori, pe care l-au „civilizat” şi stăpânit în mod natural, potrivit dreptului primului venit. De-a lungul a aproape o sută cincizeci de ani de dispute istoriografice româno-maghiare, teoria lui Roessler a fost scoasă de mai multe ori de la naftalină, îmbogăţită şi adăugită în funcţie de diferite conjuncturi politice, de epigoni mai mult sau mai puţin „inspiraţi” – evident „inspiraţi” de comenzi politice. Actualmente, prăfuita teorie pseudoistorică a lui Roessler nu mai este băgată în seamă de nimeni, motiv pentru care istoriografii unguri caută cu înfrigurare o nouă teorie care să o înlocuiască.

De altfel, în ziua de astăzi este pe deplin argumentat istoriografic că denumirile acordate locuitorilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic au fluctuat în mod constant de-a lungul antichităţii, atât la autorii greci, cât şi la cei romani. Cele mai vechi scrieri greceşti i-au denumit geţi, iar autorii latini de mai târziu i-au denumit daci. Se pare că, pentru prima oară, termenul de dac a fost folosit pe timpul lui Iulius Caesar, iar cel de Dacia de către istoricii Tacit şi Agrippa. (11)

Pe timpul geografului grec Strabo, care a trăit între anii 63 sau 60 înainte de Iisus Hristos şi 21 sau 26 al erei creştine (Strabo era, de fapt, o poreclă ce însemna Şasiul), denumirea de geţi era aplicată cu precădere locuitorilor ce locuiau între Munţii Balcani şi Dunăre, iar denumirea de daci era aplicată celor care locuiau la nord de Dunăre. În cartea a VII-a a Geografiei sale, Strabon, afirmă că „elinii i-au socotit pe geţi de neam tracic. Aceşi geţi locuiau pe un mal şi pe celălalt al Istrului, ca şi misii, care sunt şi ei traci – acum ei se numesc moesi.” A existat, mai spune Strabon, “şi o altă împărţire a teritoriului, chiar din cele mai vechi timpuri: căci pe unii îi denumesc daci, iar pe ceilalţi geţi. Geţii sunt cei care se întind spre Pont şi spre răsărit, iar dacii locuiesc în partea opusă… Dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii”.

La rândul său, istoricul roman Dio Cassius (Lucius Claudius Cassius Dio, născut 155/163 – decedat după anul 229), în cartea sa „Historia Romana”, afirmă următoarele, sintetizând ceea ce se ştia pe timpul său cu privire la acest subiect: „Eu îi numesc daci pe oamenii pomeniţi mai sus, cum îşi spun ei înşişi şi cum le zic şi romanii, măcar că ştiu prea bine că unii dintre greci îi numesc geţi, fie pe drept, fie pe nedrept. Căci eu îmi dau bine seama că geţii locuiesc dincolo de Haemus, de-a lungul Istrului”. Dio Cassius era bine informat cu privire la istoria Romei şi a vasalilor imperiului, dat fiind faptul că a scris în limba greacă nu mai puţin de 80 de volume referitoare la perioada cuprinsă între epoca lui Eneea şi anul 229 al erei creştine. Un alt istoric al antichităţii, Trogus Pompeius (Gnaeus Pompeius Trogus care a trăit în secolul I înainte de Hristos) preciza la rândul său că „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii” sau că sunt „o mlădiţă” a acestora, iar istoricul Pliniu cel Bătrân (Gaius Plinius Secundus / Plinius Maior care a trăit în secolul I după Hristos) îi menţiona pe „geţii, pe care romanii îi numesc daci”. (14)

De fapt, până pe timpul regelui Burebista, la mijlocul primului secol de dinaintea erei creştine, autorii greci şi romani nu erau informaţi foarte exact cu privire la existenţa celor care locuiau în nordul Dunării, majoritatea informaţiilor referindu-se la cei pe care îi denumeau geţi, adică în special la cei ce trăiau în Dobrogea şi la sudul Dunării. Cel puţin până în perioada expansiunii Imperiului Roman, nici măcar dacii nu au constituit subiectul unei analize amănunţite din partea autorilor greci şi romani, iar despre carpi, cel mai numeros trib din arealul carpato-danubiano-pontic, informaţiile lipsesc cu desăvârşire, deşi au fost menţionaţi laconic de cel puţin trei mari istorici antici: Ptolemeu, Zosimos şi Herodot. Primii doi au folosit în scrierile lor denumirea “karpodacai”, în traducere carpo-daci, iar Herodot a folosit denumirea “kallipidai”.