MODELUL GEOLOGIC „CATASTROFIC”

Diluviul planetar denumit potop este suficient de bine argumentat din punct de vedere geologic şi arheologic, astfel că trebuie luat în considerare cu cea mai mare seriozitate. Noile cercetări şi analize în domeniul geologiei şi paleontologiei confirmă faptul că potopul s-a produs într-o perioadă relativ recentă a istoriei umanităţii, lăsând urme vizibile în straturile pământului.

Una dintre concepţiile apărute în ultimul sfert de veac în domeniul paleontologiei şi arheologiei şi cunoscută sub numele de catastrofism afirmă că globul tererstru s-a modificat foarte rapid, nu în milioane şi milioane de ani precum afirmă concepţia geologică clasică. Printre aceste modificări produse rapid trebuie menţionate deriva continentelor, schimbarea polilor magnetici ai Terrei şi orogeneza. Concepţia catastrofistă a fost promovată la finele secolului XX de un grup de savanţi de la principalelele universităţi americane, reunit într-un grup de studii multi-disciplinare denumit Intelligent design, condus de savantul Henry M. Morris. Ulterior, un număr de aproximativ 700 de savanţi şi profesori universitari din cele mai prestigioase universităţi americane s-au alăturat grupului, ceea ce a dus la fondarea unui prestigios institut denumit “Institute for Creation Research”.

Savantul Henry M. Morris, care până la sfârşitul vieţii sale a fost unul dintre promotorii cei mai activi ai teoriei catastrofismului, afirma că teoria evoluţionistă promovată de geologia şi paleontologia clasică conţine multe erori. În opinia sa, teoria catastrofică este singura care poate explica în mod unitar trecutul pământului şi actuala structură geologică. Autorul menţionat a militat permanant pentru reconsiderarea efectelor celui mai mare eveniment catastrofic produs vreodată, care a fost potopul menţionat în Vechiul Testament. Biblia, afirma Henry M. Morris, nu este doar o scriere religioasă, ci şi una istorică şi, mai mult decât atât, este o scriere ştiinţifică, iar precizările referitoare la potop nu trebuie interpretate simbolic, ci în primul rând ştiinţific. Astfel, afirmaţia Vechiului Testament că în răstimul potopului a plouat neîncetat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, reprezintă un adevăr ştiinţific care trebuie interpretat ad litteram. Tot ad litteram trebuie înţelese şi celelalte precizări ale Vechiului Testament care afirmă că “apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, care sunt sub cerul întreg, au fost acoperiţi”. (22)

Potopul a fost de-o violenţă extremă, culminând cu acoperirea cu apă şi mâl a întregului glob terestru, chiar şi a celor mai înalţi munţi. Henry M. Morris consideră că în răstimpul diluviului a fost eliberată o uriaşă cantitate de energie subterană. Concomitent, s-a produs fenomenul de schimbare a polilor şi, probabil, de înclinare a axei pământului. Consecinţele acestot fenomene au fost radicale. Potopul a declanşat orogeneza, redistribuirea uscatului pe suprafaţa oceanului planetar, precum şi schimbarea locaţiei polilor magnetici; după potop locaţiile, acoperite până atunci cu vegetaţie tropicală, ale noilor poli au fost acoperite cu calote polare.

După cum completează subiectul profesorul Frank Hibben de la Universitatea din New Mexico, “în mâlurile din Alaska zac fragmente răsucite de animale şi copaci, amestecate cu lentile de gheaţă, straturi de turbă şi muşchi. Bizoni, cai, lupi, urşi, lei, turme întregi de animale par să fi murit laolaltă, răpuse de o putere unică. Asemenea mormane de trupuri animale sau umane pur şi simplu nu se formează în urma vreunor fenomene naturale obişnuite”. La rândul său, cercetătorul Charles Hapgood completează tabloul: „mamuţi şi bizoni deopotrivă au fost sfâşiaţi şi stâlciţi. Într-un loc, se află piciorul anterior şi umărul unui mamut, cu porţiuni de carne, unghii şi păr încă prinse de oasele înegrite. În apropiere zac gâtul şi ţeasta unui bizon, având vertebrele expuse, tendoanele şi ligamentele intacte, ca şi învelişul chitinos al coarnelor… Animalele au fost pur şi siplu sfârtecate în bucăţi şi aruncate pe suprafeţe întinse ca nişte păpuşi de paie, deşi unele dintre ele cântăreau căteva tone. Printre grămezile de oase sunt amestecaţi şi copaci frânţi, răsuciţi şi îngrămădiţi în mormane încâlcite; şi totul este acoperit de un mâl de nisip fin, îngheţat bocnă”. (23)

În opinia savantului Henry M. Morris, modelul catastrofic este singurul ce poate explica trecutul pământului: “modelul cataclismic, cu maga­zia lui de uriaşă energie subterană eliberată brusc în timpul potopului, pare a fi singurul capabil să explice sursa de energie (ce a provocat aceste modificări n.n.). Este plauzibil ca deriva să fi avut loc odată cu continua activitate tectonică şi vulcanică, ca un alt efect ulterior al marelui potop. Toate aceste fenomene pe care noi le-am numit catastrofism rezidual – formarea munţilor, glaciaţiuni, pluviaţiuni, activităţi vulcanice şi posibil deriva continentală, împreună cu altele care ar putea fi discutate dacă e necesar – reprezintă fazele de retragere ale marelui potop. Ele trebuie să se fi petrecut cu mare intensitate în fazele de încheiere ale potopului precum şi probabil secole de-a rândul după potop. Astfel, lanţurile muntoase actuale ale pământului s-au format în timpul potopului şi ulterior. Reajustările postdeluviene, în special naşterea munţilor, au declanşat, în mod sigur, eliberarea în şuvoaie a acumulărilor adiţionale de magmă, acestea fiind reflectate de uriaşele platouri şi câmpii de lavă recente de pe întreg pământul, precum şi de numărul mare de vulcani.”