OECUMENA DACIEI PRIMORDIALE

 

Istoriografia consemnează că între secolele al cincelea dinainte de Iisus Hristos şi sfârşitul primului secol de dinaintea erei creştine, strămoşii poporului român – daco-carpo-geţii – stăpâneau deja un spaţiu foarte vast; acest spaţiu poate fi definit prin termenul de „oecumenă arhetipală”. Cercetarea istoriografică a reliefat faptul că oecumena primordială – spaţiul vital sau habitatul-matcă – ocupată de strămoşii poporului român era delimitată, în mare, de reperele geografice deja enunţate: Munţii Balcani la sud (unii autori vorbesc despre ţărmurile Mării Egee), Nistrul (unii autori vorbesc despre linia Niprului sau chiar a Donului) şi Pontul Euxin (Marea Neagră) la est şi sud-est, râul Tisa şi versanţii Carpaţilor nordici (din Bucovina, teritoriul Ucrainei de astăzi, şi Polonia) la nord, câmpia Panoniei şi Dunărea mijlocie la vest şi teritoriul actual al Serbiei, Muntenegrului şi Bosniei la sud-vest (unii autori vorbesc despre malurile Mării Adriatice). Acest spaţiu a fluctuat, de-a lungul acestor secole, în funcţie de diferite conjuncturi politice.

Oecumena arhetipală ocupată strămoşii poporului român a cunoscut cea mai mare expansiune pe timpul regelui Burebista, care a domnit cu aproximaţie între anii 85 şi 44 înainte de Iisus Hristos. După asasinarea regelui Burebista, datorită expansiunii în creştere a Imperiului roman, oecumena arhetipală a scăzut considerabil, ajungând, pe timpul lui Decebalus, la dimensiunile aproximative ale României Mari, fiind ocupată de mai multe triburi: geţii, dacii, costobocii, carpii etc. Oricum, de-a lungul întregii istorii a daco-carpo-geţilor oecumena arhetipală avea în mijloc podişul Transilvaniei şi era delimitată de ţinuturile muntoase, de Dunăre şi de Marea Neagră, precum o cetate este delimitată de ziduri de apărare, de palisade şi de şanţuri cu apă. Totuşi, fluviul Dunărea, în perioada despre care este vorba, nu reprezenta o graniţă; daco-carpo-geţii locuiau atât în partea nordică a fluviului, cât şi în partea sudică. Nici Munţii Carpaţi nu reprezentau graniţe, deşi în vremuri de război au constituit bariere naturale în calea expansiunii populaţiilor cotropitoare.

Iniţial, strămoşii poporului român erau împărţiţi multe triburi, care adesea se războiau între ele. Cu timpul, datorită atacurilor unor populaţii străine aflate în căutarea unui habitat mai primitor, triburile s-au aliat în uniuni. După cum indică cercetările numismatice şi arheologice, înainte de unificarea realizată de regele Burebista la mijlocul primului secol de dinaintea naşterii Mântuitorului Iisus Hristos, daco-carpo-geţii erau împărţiţi în patru sau (uneori) în cinci mari uniuni de triburi. Uniunile de triburi ocupau zone destul de întinse, după cum urmează: prima mare uniune de triburi se afla în Muntenia, cu capitala undeva în apropierea Bucureştiului. A doua se afla pe teritoriul Olteniei actuale, cu capitala undeva pe Valea Jiului. A treia uniune de triburi ocupa zona Moldovei de sud, între Buzău şi Siret, cu capitala la Dumbrăveni. În fine, a patra uniune de triburi ocupa sudul Transilvaniei şi Valea Mureşului. Fiecare trib şi-a păstrat independenţa în cadrul uniunii. Este posibil ca, de-a lungul timpului, în funcţie de diferite conjuncturi sociale, economice, politice sau religioase, unele triburi să se fi retras din respectivele uniuni sau să fi revenit în cadrul lor atunci când au considerat necesar.

Pe toată perioada existenţei triburilor independente şi apoi a uniunilor de triburi, societatea daco-getă a fost structurată după principii tribale şi gerontrocratice. Structurarea tradiţională tribală şi gerontocratică a societăţii dace s-a prăbuşit parţial după unificarea realizată de regele Burebista, când a fost format regatul daco-carpo-get. Prăbuşirea relaţiilor tribale şi gerontocratice s-a datorat preeminenţei unei noi clase sociale, clasa războinicilor, a căror îmbogăţire rapidă bazată pe acumularea prăzilor luate în campaniile militare a generat o nouă distribuire a puterii şi o nouă stratificare a populaţiei.

În primul secol al erei creştine s-au produs două populări forţate, destul de masive, ale ţinutului sud-dunărean – a teritoriului actual al Bulgariei, cu precădere între Dunăre şi Balcani – cu locuitori din nordul fluviului. Aceste populări au fost ordonate de romani; prima populare a ţinutului sud-dunărean cu locuitori din nordul fluviului s-a produs în anul 4 după întruparea lui Iisus Hristos, când generalul roman Aelus Catus a strămutat 50.000 de locuitori din nordul Dunării în nou înfiinţata provincie Moesia, iar a doua s-a produs între anii 57 şi 67, când au fost strămutate peste 100.000 de suflete. Toţi aceşti locuitori, bărbaţi, femei şi copii, au fost mutaţi la sudul Dunării din zonele de câmpie ale Daciei – în special din Oltenia, Muntenia şi Banat. O dată cu strămutarea la sudul Dunării, ei au fost denumiţi moesi, deşi făceau parte din seminţia daco-carpo-geţilor. Dunărea nu a fost, în acea perioadă, graniţă între locuitorii din nord şi locuitorii din sud, ci mai degrabă un ax vital în jurul căruia comunităţi bine structurate şi înrudite îşi desfăşurau existenţa. Abia după ocuparea unei porţiuni din Dacia de către armatele romane, Dunărea a devenit graniţă între provincii. Evident, o graniţă politică, nu una etnică.

Daco-carpo-geţii au intrat în atenţia istoricilor greci şi romani abia începând cu secolul al cincelea înainte de Iisus Hristos, dar foarte puţini dintre aceştia au reuşit să pătrundă în teritoriul situat la nord de Dunăre şi să-i viziteze la ei acasă. Abia în perioada târzie a antichităţii câţiva istorici de marcă au reunşit să pătrundă în teritoriul daco-carpo-geţilor care locuiau la nord de Dunăre şi să obţină informaţii. Unul dintre scriitorii care a pătruns în teritoriul daco-carpo-geţilor situat la nord de Dunăre şi, mai cu seamă, a locuit o perioadă de timp acolo, a fost istoricul roman Dio Chrysostomos, un învăţat exilat în Dacia pe vremea împăratului roman Domiţian.

Dio Chrysostomos a trăit spre sfârşitul primului secol creştin şi începutul celui de-al doilea. Se ştie despre el că a călătorit în multe ţări, inclusiv în Egipt. Cu timpul a îmbrăţişat doctrina filosofilor stoici, la modă pe vremea sa. Despre el, contemporanii afirmau că „spune adevărul fără frică”, motiv pentru care a fost prigonit de împăratul Domiţian (51-96; împărat între anii 81-96) şi a fost nevoit să se refugieze în Dacia, unde s-a făcut agricultor. Reîntors la Roma, Dio Chrysostomos a dobândit o mare faimă pe timpul împăratului Traian. Dio Chrysostomos a scris o carte amănunţită despre civilizaţia daco-carpo-geţilor, cu titlu prezumtiv „Istoria Daciei”, aşa cum a observat-o cu ochii lui, în mod direct, nu „din auzite” precum mulţi alţi scriitori ai antichităţii, greci şi romani. Se ştie că scriitorii antici greci şi romani făceau cu mare grijă diferenţa între scrierile istoriografice realizate în urma observaţiei directe şi scrierile realizate „din auzite”, obţinute în urma audierii unor călători care tranzitaseră teritoriul respectiv. Vechii greci denumeau prin termenul „autopsia” ceea ce au observat în mod direct, acesta fiind chiar sensul originar al cuvântului. În schimb, scrierile realizate pe baza declaraţilor unor martori erau desmnate prin expresia „din auzite”. Bunăoară, descriind teritoriul situat la nordul Dunării, Herodot însuşi afirmă că a obţinut informaţiile „din auzite”, de la nişte greci din Pont. În schimb, Dio Chrysostomos a scris cartea în urma observaţiei directe (autopsia). Din păcate, cartea lui Dio Chrysostomos despre Dacia s-a pierdut în negura timpului şi a istoriei.

Trebuie remarcat în acest context şi faptul că, de-a lungul timpului, s-au pierdut multe scrieri antice ce tratau despre teritoriul stăpânit de seminţia daco-carpo-geţilor. Actualmente, concepţia istoriografică oferă explicaţia că istoricii antichităţii nu erau prea interesaţi de Dacia, de aici rezultând sărăcia informaţiilor. Totuşi, această afirmaţie trebuie privită nu numai cu mare rezervă, ci chiar ca pe o afirmaţie complet eronată. Motivul este foarte simplu: lista cărţilor pierdute sau distruse ce conţineau informaţii preţioase cu privire la istoria daco-carpo-geţilor este destul de lungă. Dacă ar fi vorba despre o carte, două, mai treacă-meargă, dar este vorba despre zeci.

În mod cert, multe scrieri ce ofereau informaţii preţioase cu privire la daci şi la istoria lor au fost pierdute din cauze obiective: precaritatea suportului pe care au fost scrise, întreruperea lanţului de copişti care transmiteau şi răspândeau aceste scrieri (în lipsa tiparului, descoperit abia un mileniu şi jumătate mai târziu), condiţiile improprii de depozitare etc. La acestea mai poate fi adăugată cenzura politică specifică antichităţii şi, apoi a evului mediu, cenzură ce a condus la distrugerea deliberată a unor scrieri sau a unor biblioteci întregi, uneori prin arderea în piaţa publică.

Cauzele ce pot fi considerate (mai mult din politeţe) „obiective” nu explică însă totul, mai cu seamă că nu este normal şi nici logic ca din anumite scrieri cu caracter general să se fi pierdut doar capitolele sau fragmentele referitoare la daci; teoria coincidenţelor poate fi aplicată doar până la un anumit punct, nu însă şi la procentul global de 90% din materialul documentar. Rămâne doar teoria conspiraţiei, care susţine existenţa unor conferii sau conjuraţii ce se opun cunoaşterii unor informaţii de o natură mai specială de către opinia publică.

Teoria conspiraţiei nu poate fi negată în totalitate, tot astfel cum nu poate fi negată în totalitate nici teoria coincidenţelor. Iar dacă teoria conspiraţiei nu poate fi negată în totalitate, înseamnă că în viitor trebuie să ne aşteptăm la surprize mari, căci dacă într-adevăr există o conjuraţie puternică ce se opune cunoaşterii de către opinia publică a unor informaţii cu privire la daci, înseamnă că aceste informaţii sunt extrem de fierbinţi şi pot aduce atingere sistemului actual de valori şi de înţelegere a lumii promovat de puternicii zilei.

De fapt, în ziua de astăzi, puternicii zilei au devenit, sunt şi rămân puternici datorită faptului că au creat un sistem artificial de valori şi de înţelegere a lumii, ce le permite să rămână la putere.