TATA NOE CEL BĂTRÂN, FOST-A FOST PUI DE ROMÂN

Vechile basme, legende şi mituri ale poporului român susţin la unison că pe teritoriul României de astăzi a început creaţia şi, implicit, că a existat primul loc solid de pe suprafaţa pământului – denumit metaforic “locul dintâi”. Fiind, de asemenea, situat în vecinătatea locaţiei Edenului (locul de origine al fluviului unic ce s-a ramificat apoi în patru braţe), legendele şi miturile poporului român mai afirmă că în arealul circumscris de Munţii Carpaţi şi în Dobrogea s-au desfăşurat multe evenimente memorabile ale istoriei antediluviene menţionate în Vechiul Testament. Legendele şi miturile poporului român susţin că în arealul carpato-danubiano-pontic au locuit Adam şi Eva, precum şi patriarhii, de la Enoh la Noe.

O veche legendă cosmogonică autohtonă afirma că, la început, creatorul lumii, desemnat în legende prin termenul Fărtache (Fârtatul), a creat în mijlocul apelor primordiale un prim loc solid unde să se odihnească. Dar în acea perioadă de început a cosmosului, Fărtache nu era singur. Alături de el, mai exista un personaj pe care legendele populare l-au numit Nifărtache (Nefârtatul). Una din variantele legendei, culeasă la finele secolului al XIX-lea de Elena Niculiţă Voronca afirmă că, pentru a crea lumea, Fârtache l-a trimis pe Nifărtache de trei ori să ia pământ în numele său din fundul apelor primordiale şi de trei ori acesta s-a întors fără nimic, pentru că a încercat să ia pământ în numele său. A treia oară, speriat că se va îneca, Nifărtache a acceptat să ia pământ în numele lui Fârtache, zicând: „Apoi dar lasă să fie şi într-al lui” – a spus mai mult pentru sine Nifărtache. Din puţina ţărână adusă de Nifărtache din fundul apelor primordiale, Fârtache „a făcut o turtiţă, a pus-o în palmă, a suflat şi a bătut cu palma deasupra. Pune turta pe apă: „Amu avem pămînt pe ce ne culca la noapte”, zice Fârtache. Când vine seara, Fârtache se culcă pe acel prim loc solid. Văzându-l pe Fârtat adormit, Nifărtache (Nefârtatul), s-a gândit să-l înece (aşa spune legenda), astfel că a încercat să-l rostogolească în apele primordiale ce înconjurau acel prim loc solid. Rezultatul a fost că pe măsură ce-l rostogolea, pământul s-a extins, iar când s-a trezit Fârtatul, uscatul se extinsese considerabil. (29)

Expresia “locul dintâi” este, de altfel, foarte veche; a fost folosită de vechii mitografi egipteni, sumerieni, fenicieni, greci, indieni etc pentru a desemna locul unde considerau că a început creaţia lumii. Multe temple din antichitate aveau amplasate în incintă sau în apropiere un spaţiu sacru, denumit “locul dintâi”, “colina primordială” sau “lacul cosmogonic”, în care mitografii considerau că a început creaţia lumii, că a fost născut Soarele copil sau că a apărut lotusul primordial din care a ieşit triumfător zeul cosmocreator, astfel că nu trebuie să surprindă efortul creatorilor de mituri carpato-danubiano-pontici de a evidenţia acelaşi aspect.

Şi din punctul de vedere al ştiinţei moderne a existat un “loc dintâi” pe suprafaţa Pământului, iar asupra acestui aspect savanţii moderni au căzut de acord aproape în unanimitate. Bunăoară, paleontologia modernă afirmă că, la începutul formării globului terestru, în oceanul planetar s-a format mai întâi un singur loc solid, prin ridicarea din adâncuri a unor roci uşoare formate din siliciu. Concomitent a avut loc formarea unor depozite sedimentare, care, în timp, au suferit un proces de compactare; astfel s-au format complexe de roci metamorfice de mare adâncime, denumite gnaise. Aşadar, pentru savanţii moderni problema nu este dacă a existat un “loc dintâi”, ci unde se va fi aflat. Mulţi savanţi sunt de părere că ”locul dintâi” se va fi aflat undeva într-o zonă din apropierea ecuatorului; acolo, afirmă ei, s-a aflat la începutul formării pământului, o insulă primordială, care s-a extins treptat devenind în cele din urmă un uriaş contient denumit Pangaea. Paganea s-a spart apoi în două continente mai mici, Gondwana şi Laurasia, din care, în urma derivei continentelor, s-a format actuala configuraţie planetară.

Basmele legendele şi miturile poporului român menţionează nu numai creaţia lumii, ci şi principalele evenimente ale istoriei spirituale descrise în Vechiul Testament, pe care le narează într-un cod propriu. Evident, în ziua de astăzi nu se poate şti în ce măsură basmele, legendele şi miturile poporului român au fost influenţate de concepţia dogmatică creştină. Cert este că, spre deosebire de aceasta, creaţia rapsozilor şi a mitografilor autohtoni a pus un accent deosebit atât pe activitatea Fârtatului, cât şi pe activitatea Nefârtatului, denumit uneori “ucidă-l toaca”.

Astfel, unul din miturile culese de Marcel Olinescu afirmă că după ce Fârtatul “a făcut Pământul, născoci toate soiurile de animale, de păsări şi de vietăţi din aer, din pământ şi din apă. După asta făcu pomii şi iarba câmpului şi florile. Şi era lumea toată ca un vas smălţuit, de să tot trăieşti şi să nu mai îmbătrâneşti”. Şi după creaţia propriu-zisă al umii, Fârtatul se mai plimba prin toate locurile “şi ca un gospodar bun, mai ridica un deal, dacă i se părea prea mic sau mai adâncea o vale, ca să curgă mai bine un pârâiaş, ori mai netezea vreun şes, ca să aibă vedere mai frumoasă şi mai întinsă”. (30)

Miturile poporului român au urmărit mereu să dea în vileag, într-un mod destul de puţin pudic, contra-acţiunile Nefârtatului la fiecare dintre actele de creaţie ale lui Fârtatului. Astfel, în dorinţa sa de mărire, Nefârtatul-Dracul a vrut să creeze singur omul, dar produsul mâinilor sale a fost o momâie lipsită de viaţă: “Dracul a luat lut şi a făcut o momâie, care vroia să aducă cu el (să-i semene, adică să facă un om după chipul şi asemănarea sa) şi după ce îi făcu gură, ochi, nas şi urechi, o puse în picioare şi începu să strige la ea să se mişte. Dar momâia, pas să se mişte. Stătea holbată ca o altă arătare şi tot lut rămânea. Îi puse atunci o trestie în gură şi începu să-i sufle aer din pietul lui, doar a învia-o. Dar truda îi fu zadarnică, pentru că duhul diavolului nu a putut-o însufleţi.” (30)

În schimb, afirmă mitul, Fîrtatul “a luat os din piatră, came din lut, sânge din rouă, auzul din vânt, frumuseţe din Soare, suflet din duhul sfânt şi minte din slava îngerilor şi l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa. Şi poruncindu-i să se mişte, s-a mişcat.” Când a văzut Nefârtatul creaţia lui Dumnezeu “s-a înciudat straşnic şi a făcut jurământ de afurisenie că nu se va lăsa până nu-1 va lua pe om de sub stăpânirea Iui Dumnezeu. De aceea şi până astăzi, Dracul caută prin toate tertipurile să puie stăpânire pe om. Şi pentru că trupul îi e mai slab, fiind făcut din acelaşi lut, din care a frământat şi Dracul momâia lui, Dracul asupra lui dă cel mai mare asalt. Îl chinuieşte, cât trăieşte omul, în toate chipurile, îi trimite boli şi felurite feluri de bube şi beteşuguri, iar mai apoi îi dezlipeşte de suflet şi-1 lasă pământului să putrezească şi viermilor să-l mănânce. Sufletul, însă, fiind fărâmă din Duhul Sfânt, se luptă tot timpul cu vicleşugurile lui Satana şi când Diavolul a pus stăpânire pe trupul omului, sfărămându-1, el se ridică la Dumnezeu.” (30)

Prima acţiune potrivnică a Nefârtatului a fost ispitirea protopărinţilor în Eden, iar pentru aceasta s-a prefăcut, afirmă mitul “într-un şarpe, mare şi frumos ca un voinic, cu nişte solzi galbeni de aur, ce străluceau în soare, ca o oglindă, căci Dracul are puterea să se prefacă în 99 de chipuri”. Reuşita ispitirii pusă la cale de Nefârtat a fost alungarea protopărinţilor din Eden.

Fireşte, nici după alungarea din Eden, pe pământ, Adam şi Eva n-au scăptat de acţiunile potrivnice ale Nefârtatului, după cum n-au scăpat nici urmaşii urmaşilor lor. De-a lungul întregii sale vieţi, Adam a fost pur şi simplu terorizat de Nefârtat, care a desfăşurat toate acţiunile potrivnice ce i-au trecut prin minte pentru a-l distruge. În urma celei mai ample acţiuni potrivnice de după alungarea din Eden, Adam a fost convins de Nefârtat – afirmă mitul cules de Marcel Olinescu – să semneze un zapis prin care se angajează că-i va da toată seminţia care se va naşte din el. “Tartorul nu stătu mult pe gânduri, ci aduse o bucată de lut şi, turtind-o ca pe o cărămidă, îi zise lui Adam: pune mâna aici şi apasă tare, să ţi se cunoască urma şi asta îmi va fi zapisul, îi zise Aghiuţă. Adam puse mâna întipărindu-şi-o în lutul acela, şi cu asta zapisul fu gata. Ucigă-l-Toaca arse cărămida în foc şi o duse hăt departe la apa Iordanului, de o ascunse tocmai în fundul apei să nu ştie nimeni de urma ei. Dar nu s-a prea bucurat nici Satana multă vreme de zapisul lui Adam, pentru că Domnul Hristos, la botez, a stat cu picioarele în apa Iordanului, tocmai pe cărămida aceea şi cărămida toată s-a sfărâmat, de a luat-o apa şi a făcut-o terci. Şi aşa au scăpat oamenii de stăpânirea Diavolului”. (30)

Dar până la eliberarea efectivă şi definitivă a umanităţii de sub tirania Nefârtatului mai este cale lungă, căci precum scria Ion Creangă cu talentul său inegalabil, drumul spre Împărăţia lui Dumnezeu este lung şi anevoios: „spre Împărăţie; Dumnezeu să ne ţie; că cuvântul din poveste; înainte mult mai este”.

O altă caracteristică definitorie a basmelor, legendelor şi miturilor rapsozilor şi mitografilor autohtoni este că toate personajele Vechiului Testament, începând cu Adam şi cu Eva au locuit în arealul carpato-danubiano-pontic. “Când au murit Moş Adam şi Baba Eva – precizează un alt mit cules de Marcel Olinescu – “trecuseră de 700 de ani, dar nu arătau chiar aşa de bătrâni, că pe vremea aceea nu erau atâtea necazuri, care să îmbătrânească pe om. În jurul lor se strânseseră o sumedenie de nepoţi şi strănepoţi, fiecare cu copiii lor şi cu copiii copiilor lor, încât nici nu le mai ştiau numărul. Când au simţit că li se apropie ceasul morţii, au chemat pe copiii lor şi le-au spus cum să-şi împartă averile şi să asculte de Dumnezeu, ca să le fie bine lor şi copiilor lor. Apoi au cerut să fie îngropaţi pe muntele Alelei, care, pe urmă, şi-a schimbat numele în Golgotha”. (30)

Potopul a fost declanşat – afirmă legendele autohtone citate de Marcel Olinescu – de răutatea oamenilor: “într-atât se înrăutăţise lumea, încât şi Dumnezeu se scârbise de ce vedea şi îi părea rău, că făcuse pe om. A tot aşteptat doar-doar se va îndrepta lumea asta, dar (văzând că ea merge din ce în ce) mai spre rău, se hotărî să-i nimicească pe toţi oamenii printr-un potop, să nu mai rămâie nici urmă de ei. Dar nu-l lăsa inima să nimicească cea mai frumoasă lucrare a sa, mai ales că, pe ici, pe colo, ca un smoc de iarbă-ntr-un pustiu, tot se mai găsea câte un om cu frica de Dumnezeu. Atunci căută el pe un om de ispravă, pe care să-l scape de la înecul potopului şi care să dea pământului oameni mai de omenie. Şi găsi El un pui de rumân, pre numele său Noe, care era tare cu frica lui Dumnezeu şi din cuvântul lui nu ieşea, şi-l chemă la Sine. Îi spuse că nu mai poate răbda răutatea oamenilor şi de aceea va da peste ei un potop de ape, care are să-i nimicească, dar el să nu se sperie, ci să-1 asculte şi din cuvântul lui să nu iasă, că are să fie bine pentru el şi pentru seminţia lui. Şi-i spuse, atunci, să facă o corabie mare, în care să se urce el şi cu familia lui şi să mai ieie cu el dintre toate dobitoacele şi zburătoarele lumii, câte o pereche de fiecare fel”. Despre Noe, una din legende afirma: “Tata Noe cel bătrân / Fost-a fost pui de român / El a sădit la noi via / Şi ne-a lăsat veselia”. (30)