CENTRELE DE PUTERE ALE ZEILOR
Istoricii care nu înţeleg că zeii nu erau personificarea forţelor naturii, născocite pentru prostirea populaţiei, ci au existat în realitate, nu au nici o şansă să înţeleagă istoria străveche a lumii. Informaţiile cu privire la zei şi, implicit, cu privire la relaţiile dintre zei se constituie a fi cheia ce poate deschide poarta destul de strâmtă a înţelegerii epocilor trecute. Se constituie a fi, cu atât mai mult, cheia înţelegerii vestigiilor antichităţii: temple, statui, alte artefacte etc.
Pe suprafaţa pământului au existat în antichitate mai multe centre de putere ale zeilor. Cele mai importante au fost centrele de putere din arealul carpato-danubiano-pontic (Munţii Bucegi, Muntele Gugu, Muntele Ceahlău, Dobrogea etc), centrele de putere situate pe teritoriul Greciei (Muntele Olimp, Muntele Ida din Creta etc), centrele de putere din Peninsula Italică, centrele de putere de pe teritoriul actual al Turciei (Muntele Ida, zona Troiei etc), centrele de putere din zona Munţilor Caucaz, centrele de putere din Africa de nord, în special cele egiptene.
Zeii proveniţi din nordul Africii au fost inamicii declaraţi ai zeilor din Europa. Zeii Europei, cu precădere cei ai Greciei şi ai Daciei au încheiat la un moment dat o alianţă împotriva celor din nordul Africii. În perioada de final a antichităţii s-a desfăşurat o ofensivă fără precedent a zeilor proveniţi din nordul Africii împotriva zeilor din Europa. Arheologia confirmă această stare de fapt: până în secolul al III-lea înainte de Iisus Hristos, pe teritoriul Greciei continentale şi insulare au fost construite doar temple închinate unor zeităţi greceşti, dar după aceea au început să fie construite şi temple închinate unor zeităţi egiptene (Osiris, Horus, Isis) sau persane (Mithra), ceea ce constituie dovada cea mai clară a cuceririi unei părţi a Greciei de zei străini. Scriitorii greci din antichitatea târzie fie s-au înşelat, fie au minţit cu bună ştiinţă atunci când menţionau un proces sincretic greco-egiptean. A vost vorba doar despre ofensiva victorioasă a unor zei străini în arealul grecesc, primul pas spre cucerirea întregului continent european.
Un alt pol de putere important s-a constituit în peninsula italică, la Roma, unde s-au format cel puţin trei centre importante: unul de origine hiperboreică, care a migrat de la nordul Dunării în zona Latium, altul de origine troiană, care a ajuns în Italia prin Eneea, iar al treilea de origine incertă, dar extrem de puternic şi de agresiv, instituit după întemeierea Romei, care de altfel a şi câştigat bătălia pentru supremaţie, din moment ce şi-a stabilit în cele din urmă cartierul general pe Capitoliul roman; acesta din urmă a fost întrucâtva modificat pe timpul Tarquinilor.
În arealul carpato-danubiano-pontic au domnit în mod succesiv sau simultan, de-a lungul antichităţii, în jur de 156 de zei autohtoni. Din motive obscure, numele lor n-au fost reţinute nici măcar în legendele populare. Este posibil ca unele denumiri arhaice păstrate până în ziua de astăzi, în special denumiri ale unor forme de relief, să conţină numele unora dintre vechii zei autohtoni. Dintre numele susceptibile de a conţine numele unor zei autohtoni pot fi menţionate Mureş (Mu-roş), Jiu, Olt, Prut, Caraiman, Ceahlău etc. Cel denumit Zalmoxis a fost ultimul dintre zeii autohtoni importanţi, care însă nu a avut nimic de-a face cu Saturn (care a făcut parte din prima generaţie de zei), ci mai degrabă cu Zeus (a patra generaţie), cu care, evident, nu trebuie identificat, deşi amândoi au domnit cam în aceeaşi perioadă.
Aşadar, autorul Daciei preistorice şi epigonii săi moderni s-au înşelat, considerând că pe teritoriul României actuale s-au desfăşurat evenimentele descrise în miturile greceşti, egiptene sau din orice alt areal. Rămâne însă valabilă intuiţia genială a autorului Daciei preistorice că miturile şi legendele reflectă o istorie străveche, a căror amintire s-a pierdut în colbul timpului. Rămâne valabilă, de asemenea, intuiţia genială a autorului Daciei preistorice,care afirma că multe stânci cu aspecte stranii din arealul carpato-danubiano-pontic şi chiar de pe toată suprafaţa pământului au fost cioplite “cu intenţiune” de oamenii preistorici pentru a-şi onora zeii. Cu alte cuvinte, că stâncile cu aspecte stranii sunt artefacte litice sau “simulacre preistorice”, care aveau o semnificaţie precisă. Totuşi, şi această afirmaţie este un adevăr spus doar pe jumătate. Artefactele litice – “simulacrele preistorice” – nu au fost cioplite după moartea personajelor reprezentate, ci în timpul vieţii acestora şi, mai ales, în răstimpul în care aceştia îşi îndeplineau atribuţiile funcţionale de stăpânitori ai arealului. Artefactele litice au fost construite în ceea ce istoricii numesc epoca megalitică.
Un artefact litic – de exemplu o statuie sau o coloană a cerului – a fost construit în perioada de glorie a zeului respectiv pentru a indica pe de-o parte cine este adevăratul stăpân al teritoriului, iar de altă parte pentru a indica locul unde culoarul spaţio-temporal provenit din enclava din văzduh a acestuia intersectează palierul material. Prin intermediul artefactelor litice care au avut un vădit caracter magic, zeii au influenţat o lungă perioadă de timp istoria umanităţii. Pentru oamenii născuţi din coapsa lor, ei au fost simultan strămoşi, educatori şi hierofanţi. În momentul în care un teritoriu stăpânit de un zeu era cucerit de un alt zeu, artefactele litice ce-l reprezentau pe cel înfrânt erau parţial sau total demantelate, iar statuile sale erau ciuntite – de exemplu îi erau scoşi ochii (să nu mai “vadă” în lumea aceasta). Aşadar, nu eroziunea a distrus vechile artefacte litice, precum afirmă astăzi oamenii de ştiinţă, ci oamenii care şi-au schimbat zeii. Şi, oricum, de la demantelarea artefactelor litice n-au trecut milioanele de ani de care savanţii sunt atât de darnici în estimări, că doar nu dau din buzunar, ci doar câteva mii de ani. Şi, pentru a acorda o oarecare satisfacţie concepţiei materialiste, se poate afirma că, într-adevăr, a existat şi o eroziune naturală, provocată de stihiile oarbe ale naturii, dar aceasta s-a datorat în principal celui de-al doilea potop şi mai puţin trecerii timpului.