DEUCALION ŞI PYRRA
Una dintre liniile genealogice menţionate de miturile greceşti a fost într-adevăr cea provenită dintr-un rege antic denumit Pelasgos. Urmaşii regelui Pelasgos au fost denumiţi pelasgi.
Misterul acestei linii genealogice nici măcar nu este ascuns, fiind exprimat în nume. Despre urmaşii lui Pelasgos, vechii mitografi greci afirmau că “au fost născuţi din pământul cel negru, pe culmile munţilor cei mai înalţi”, că sunt “asemenea zeilor”, şi că au o istorie îndelungată ce a debutat înainte de diluviul din timpul lui Deucalion.
La o analiză chiar şi superficială poate fi remarcat că Pelasgos nu figurează în Vechiul Testament. Faptul că numele Pelasgos nu figurează în tabolul principalilor capi ai liniilor genealogice şi neamurilor enumerate în Vechiul Testament indică faptul că urmaşii săi fie nu au derivat din urmaşii lui Noe, fie au apărut mai târziu.
În Vechiul Testament este, într-adevăr, menţionat un urmaş al lui Noe, care are un nume fonetic apropiat de cel al lui Pelasgos. Aceasta a fost fiul lui Ever, pe nume Peleg. Genealogia prezentată de Vechiul Testament este următoarea: Noe – Sem – Ever – Peleg. Peleg menţionat în textul Vechiului Testament a fost deci urmaş al lui Sem, adică a fost semit, deci nu are cum să fie identificat cu Pelasgos.
Referitor la etimologia biblică a numelui Peleg, o scriere veche intitulată Istoria Bisericească consemna că în zilele lui Peleg “s-a despărţit” pământul; cu alte cuvinte: s-au diferenţiat liniile genealogice ce existau până în acel moment.
La rândul său, Hronograful lui Gheoghe Khedrinul menţionează că pe timpul lui Peleg s-au născut noi linii genealogice, altele decât cele menţionate în capitolul al zecelea al Vechiului Testament. Cu alte cuvinte, “s-a despărţit pământul.”
Evident, etimologia numelui Pelasgos (“născut din pământul negru”) diferă în mod radical de etimologia numelui Peleg (“despărţire”). Cele două denumiri au etimologii diferite, iar între cele două linii genealogice nu există nici o legătură. În acest context, trebuie remarcat iarăşi că etimologiile cunoscute astăzi sunt înşelătoare, fiind bazate în principal pe factorul fonetic – pe forma de pronunţare -, care a diferit de la o regiune la alta, de la o seminţie la alta.
Pentru elucidarea originii pelasgilor trebuie reţinută, fiind cât se poate de explicită şi edificatoare, exprimarea folosită în mitologia vechilor greci: “pelasgii sunt născuţi din pământul cel negru, pe culmile munţilor celor mai înalţi”; de asemenea, trebuie reţinută exprimarea: “pelasgii sunt asemenea zeilor”. Formularea “născuţi din pământ” indică foarte clar (mai clar nici nu se poate) că pelasgii au fost oameni ai pământului, născuţi dintr-un om al cerului pe nume Pelasg. Naşterea lor s-a produs după principiul naşterii lui Set, al treilea fiu al lui Adam. Originea pelasgilor are însă legătură cu mitul lui Deucalion.
Unul dintre scriitorii antici care s-a referit la Deucalion a fost unul dintre marii clasici ai literaturii latine Publius Ovidius Naso (decedat în anul 17 după Iisus Hristos la Tomis) care afirma în scrierea sa Metamorfoze că la un moment dat zeii au decis să inunde pământul prin potop; o singură pereche de oameni a scăpat de furia apelor, fiind înştiinţată în prealabil de una dintre zeiţele panteonului grecesc. Perechea era compusă din fiul lui Prometeus, pe nume Deucalion şi soaţa sa, Pyrra. Îmbarcaţi pe o luntre fragilă, Deucalion şi Pyrra au supravieţuit potopului, ajungând în cele din urmă pe Muntele Parnas din Grecia. După potop, Deucalion şi Pyrra au întemeiat o nouă seminţie de oameni printr-un procedeu cât se poate de original: au aruncat “pe propriile urme” nişte pietre, iar din aceste pietre a apărut o seminţie nouă de oameni; cele aruncate de Deucalion au fost bărbaţi, iar cele aruncate de Pyrra au fost femei. Pietrele, mai consideră mitul citat, erau “oasele mamei pământ”, denumită Terra, Geea sau Gaia.
Este evident din descrierea evenimentelor că autorul Metamorfozelor nu se referă la potopul din vremea lui Noe, ci la un potop local ce a afectat doar Marea Neagră şi Marea Mediterană. Mitul lui Deucalion este foarte interesant – chiar senzaţional – datorită unui alt aspect inedit; culmea este că tocmai acest aspect a fost considerat fantezist de către analiştii moderni. Aspectul inedit constă în faptul că prezintă o seminţie nouă de oameni, apărută în urma unei operaţiuni magice de aruncare a unor pietre “pe propriile urme” de cei doi zămislitori, Deucalion şi Pyrra. Pietrele, în acest caz, au fost asimilate oaselor mamei Terra.