KION OURANOU TE KAI HTHONOS
Un alt artefact litic spectaculos este situat chiar pe Vârful Omul din Masivul Bucegi, identificat de Nicolae Densuşianu cu Muntele Atlas din ţara hiperboreilor. Este vorba despre o impresionantă columnă sau coloană a cerului, pe care a fost înlănţuit Prometheu.
Nicolae Densuşianu identifică columna de pe vârful Omul cu ceea ce poetul grec Eschil denumea kion ouranou te kai hthonos, în traducere „columna cerului şi a pământului” – adică columna ce susţine bolta înstelată a cerului sau polul nordic al universului.
Departe, în Peloponez, mai afirmă autorul citat, pe celebra Poartă a Leilor de la Micene, oraş întemeiat de pelasgi în timpul migraţiei spre sud, se află o emblemă celebră a antichităţii pe care sunt figurate columna şi altarele din Munţii Bucegi; prin această emblemă pelasgii au dorit să perpetueze amintirea artefactelor din Munţii Bucegi.
Supliciul final al lui Prometeu a avut loc însă, afirmă autorul Daciei Preistorice, pe muntele cunoscut în ziua de astăzi sub denumirea Parâng. „Prometheu, geniul cel mai puternic al timpurilor pelasge, a fost încatenat în Scythia, în ţera fierului, pe teritoriul cel mai îndepărtat al lumii vechi, într-o regiune muntoasă nestrăbătută, pe nişte stânci ce poartă numele de Caucaz (Carpaţi). În apropiere de acest munte, numit Pharang, pe care după legenda lui Eschyl se executase supliciul lui Prometheu, curgea după cum ne spune acelaşi autor, râul cel mare şi divin al lumii vechi numit Oceanos potamos sau Istrul din timpurile istorice. După tradiţiunile antichităţii, Prometheu este reprezentantul întregii stări de cultură din epoca de piatră şi de la începutul epocii metalelor”. În varianta românească, mai afirma autorul Daciei Preistorice, “Prometeu, eroul preistoric al suferinţelor, poartă numele de Badiu, Badea şi Badu, ce în vechea limbă grecească avea două înţelesuri: de om înţelept şi de om avut”.
Nicolae Densuşianu mai constată că „numele vechi poporal” al versantului denumit Caraiman, care se află în faţă cu muntele Babele, este însă Cărăman (Caelius mons). Ceea ce înseamnă că denumirea masivului din Munţii Bucegi este identică cu cea a Munţilor Căliman” (situat în apropierea Ceahlăului). „Unul din vârfurile munţilor poartă, în limba românească, numele de „Scaunul lui Dumnezeu”, iar în limba secuilor „Istenszeke”. Din punct de vedere al etimologiei, chiar şi denumirea Ceahlău se pare că provine din forma arhaică, însă coruptă, Caelius (mons) – conchide autorul citat.
Pentru a-şi argumenta afirmaţia, autorul Daciei preistorice o citează pe Regina Elisabeta a României, soţia regelui Carol I, care în cartea sa “Poveştile Peleşului”, publicată cu pseudonimul Carmen Sylva, relatează o legendă despre muntele Caraiman: “în timpurile străvechi, când cerul era mai aproape de pământ şi era mai multă apă decât uscat, trăia în Carpaţi un uriaş numit Caraiman. El avea putere să creeze fiinţe vii, să înverzească munţii şi câmpurile, să producă cutremur şi furtuni. El a făcut ca marea să se retragă de pe câmpiile acestei ţări şi vocea sa răsuna ca tunetul. Cei dintâi oameni creaţi de Caraiman au fost la început buni şi fericiţi, în urmă ei deveniră răi şi se răsculară în contra creatorului lor. Însă, Caraiman cutremură pământul, care-i înghiţi cu toate animalele şi casele lor”.
Alt monument menţionat de Nicolae Densuşianu este templul lui Apollo din Insula Leuce, identificată cu Insula Şerpilor din Marea Neagră, care era locuită în acea perioadă de o “ramură” a pelasgilor denumită hiperboreeană. Deşi acest templu a fost ulterior închinat lui Ahile, în vechime era dedicat cultului lui Apollo. „Deodată cu migraţiunile pelasge de la Carpaţi spre sud, acest cult se extinde peste Grecia veche”.
Despre hiperboreeni, istoricul antic Strabon afirma în antichitate că “locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei”. Hiperboreii, este de părere Nicolae Densuşianu, au fost o ramură a marelui neam pelasg, aspect confirmat în opinia sa de mitologia grecească potrivit căreia Hyperboreu a fost fiul regelui Pelasg, întemeietorul neamului ce-i poartă numele. Hiperboreenii „sunt blânzi şi ospitali, religioşi, superstiţioşi, iubitori de profeţii (oracule) şi de descântece. La ceremoniile religioase în onoarea zeilor, ei cântă din fluiere, din cimpoi şi din cobze. Iar în timpul sărbătorilor celor mari ale acestui zeu (începând de la echinocţiul de primăvară şi până la jumătatea lunei lui mai), ei joacă la hore până noaptea târziu.”