Analiza miturilor nu poate pleca decât de la premisa fundamentală că miturile sunt rezultatul conectării la aspectele spirituale ale lumii, în urma unor operaţiuni transconştiente, reliazată de persoane cu vocaţie, care pot fi desemnate prin titulatura generică de specialişti ai conectării.
La început, miturile au fost transmise doar în mod oral datorită faptului că o lungă perioadă de timp a existat o interdicţie de ordin magic în ceea ce priveşte transmiterea miturilor prin scris. Iniţial, s-au format şcoli iniţiatice, în cadrul cărora informaţiile de natură mistică furnizate de contactori – aleşi, iniţiaţi, şamani etc – erau transmise aproape exclusiv prin viu grai, de la maestru la discipol, într-un lanţ iniţiatic, ce s-a perpetuat secole de-a rândul. Textele erau memorate cât mai fidel, discipolul învăţând cu precizie modul de recitare, intonaţia şi procedeele respiratorii ce trebuiau respectate. Într-un fel, se proceda la fel ca în institutele de actorie din zilele noastre, în care elevii învaţă cum să recite corect un anumit text.
În perioada transmiterii orale, miturile au fost transmise în versuri nu atât pentru frumuseţea exprimării, cât mai ales pentru că, versificate, puteau fi memorate mai uşor. În şcolile iniţiatice exista o „diviziune a muncii” foarte strictă. Maestrul, ca un veritabil “manager general” al unei instituţii din ziua de astăzi, împărţea sarcinile de serviciu şi distribuia textele ce trebuiau memorate. Textele aflate în „biblioteca” orală a templului trebuiau transmise într-o succesiune neîntreruptă. Elevii, aflaţi de mici în serviciul unui maestru, erau obligaţi să înveţe pe dinafară textele care le reveneau prin diviziunea muncii. Elevii nu numai că învăţau pe dinafară textele, ci trebuiau să le psalmodieze cu intonaţia potrivită, pe care numai un maestru o putea cunoaşte.
Un exemplu elocvent a fost poetul grec Homer, care a trăit, potrivit surselor antice, în secolul al VIII-lea înainte de Iisus Hristos. Informaţiile ce au străbătut timpul până în ziua de astăzi lasă să se înţeleagă că numele Homer se trage de la o confrerie sau breaslă denumită Homeridae, ai cărei membri aveau misiunea de a compune, memora şi transmite evenimentele istorice importante sub forma unor “poeme” sau “cânturi”. Personajul istoric Homer era desigur unul dintre Homeridae. Lingviştii moderni au evidenţiat în acest context faptul că atât vocabularul, cât şi structura gramaticală a celor două opere ale lui Homer, Iliada şi Odiseea, indică pe de-o parte faptul că acestea au fost compuse pe loc – în mod spontan -, iar de altă parte că au fost transmise doar pe cale orală o bună perioadă de timp. În orice caz, cele două scrieri abundă în folosirea unor fraze-tip ce se repetă des, procedeu folosit doar în cazul transmiterii exclusiv orale a textelor. Evident, cele două opere ale lui Homer au fost versificate pentru a putea fi memorate uşor.
Deşi, potrivit informaţiilor antichităţii, Homer a fost orb, conţinutul celor două poeme este susceptibil de a fi fost obţinut prin mijloace psihotronice, prin inducţie spirituală, de la fiinţe decorporate. Homer însuşi afirma că sursa inspiraţiei sale au fost Muzele, făpturi decoporate, a căror activitate spirituală era insuflarea unor istorii străvechi.
Transpunerea în scris a informaţiilor de ordin spiritual sub forma miturilor s-a dezvoltat destul de târziu, mai mult o concesie a vechilor aleşi şi iniţiaţi, care n-au dorit ca informaţiile furnizate de ei să se piardă în uitare. Iniţial, miturile au fost scrise pe tăbliţe de lut, iar apoi pe suluri de papirus. Ulterior, miturile au fost gravate pe pereţii templelor. După folosirea pe scară largă a scrierii în lumea “civilizată” a antichităţii, s-a produs o nouă diviziune a muncii: cea între aleşii sau iniţiaţii propriu-zişi şi cei ce cunoşteau scrisul: mitografii. Aceştia din urmă au prezentat rezultatul direct al activităţii aleşilor şi iniţiaţilor într-o formă aptă pentru a fi înţeleasă de marea masă a oamenilor obişnuiţi. Totuşi, forma în care miturile sunt cunoscute în prezent diferă de cea originală, promovată de aleşi şi iniţiaţi.
O dată cu prezentarea miturilor în mod public pe tăbliţe de argilă, pe pereţii templelor sau pe suluri de papirus a apărut pentru vechii mitografi necesitatea cenzurării informaţiilor de ordin iniţiatic. Iniţierea presupunea asimilarea unor “informaţii tainice”, ce nu puteau fi dezvăluite oriunde şi oricum, astfel că a început să funcţioneze o “lege a tăcerii”. În consecinţă, informaţiile cu caracter mitic au fost împărţite în cele rezervate iniţiaţilor şi cele destinate publicului; primele pot fi desemnate ca fiind esoterice (ezoterice), celelalte intrând în categoria celor exoterice (profane).
Pe pereţii templelor sau pe sulurile de papirus figurau doar informaţiile de ordin exoteric, dedicate publicului larg, nu şi cele cu caracter esoteric. Şi cunoştinţele cu caracter esoteric au fost în final transpuse în scris, dar de cele mai multe ori au fost ascunse marelui public şi păstrate în biblioteci secrete. Făcând publică cunoaşterea iniţiatică, vechii contactori au avut grijă să o oculteze şi să o învăluie într-un limbaj metaforic şi simbolic. Astfel, treptat, după secole de efort iniţiatic, cunoaşterea de tip mistic a vechilor aleşi şi iniţiaţi şi-a croit drum din semiobscuritatea şcolilor iniţiatice pentru a ajunge să fie discutată în agora, marea piaţă publică a cunoaşterii omeneşti.
Folosirea pe scară largă a scrisului, se ştie, s-a produs în arealul Orientului mijlociu şi apropiat, în Mesopotamia, Egipt, Fenicia, Palestina, Grecia, Persia, India, China etc. Destul de surprinzător, documentele existente astăzi lasă să se întrevadă faptul că, la început, au fost consemnate în scris doar documentele prea bogate în informaţii pentru a putea fi memorate şi redate întocmai: lungi liste sau inventare de obiecte, de bunuri ale templelor, de unelete, de activităţi, de îndatoriri etc. Documentele pur spirituale, ce relatau cosmogonii, teogonii, antropogonii, mituri de origine, n-au fost consemnate în scris decât mult mai tărziu. Astfel, primele documente scrise apărute în Mesopotamia erau de fapt liste şi inventare ce aparţineau „managerilor” templelor. Modul de alcătuire al primelor documente scrise era bazat, după cum remarca filozoful român Andrei Cornea, într-un pertinent eseu dedicat scrierii şi oralităţii în cultura antică, pe „principiul listei” sau pe ceea ce autorul citat denumea “ştiinţa listelor”. La vechii sumerieni, mai afirmă autorul citat, care au fost primii locuitori ai spaţiului dintre Tigru şi Eufrat, alcătuirea listelor exprima “nevoia de a repartiza datele empirice – precum bunurile existente în temple – în serii şi categorii”. (18)
La origine, listele sumeriene, afirma la rândul său scriitorul român Constantin Daniel,formau un fel de dicţionare, care rezumau existentul în “categorii existenţiale”. Listele conţineau numai substantivele concrete, excluzând de cele mai multe ori adjectivele sau verbele. De fapt, sumerienii foloseau numai determinativul unui substantiv. De exemplu, o listă de vieţuitoare punea în aceiaşi „familie” câinele, leul, vulpea, vidra, şacalul şi ghepardul pentru că numele lor, în limba sumeriană, deriva din denumirea dată câinelui. Calul, catârul, măgarul, cămila şi dromaderul făceau parte din altă familie pentru că aveau determinativul derivat din numele dat măgarului. Exista, de asemenea un determinativ pentru peşti şi altul pentru păsări. Acest efort lingvistic, afirmă autorul citat, era o de tentativă de a cuprinde şi înţelege datul existenţial, realitatea lumii în ansamblul ei, în virtutea principiului unanim acceptat în concepţiile specifice primistoriei că “numai ceea ce are nume capătă valoare ontologică” (19).
Cu timpul, sumerienii au început să facă fel de fel de liste: de zei, de stele, de oraşe, de fluvii, de munţi, de unelte, de veşminte, de podoabe, de minerale, de vieţuitoare etc, iar mai târziu au realizat dicţionare care cuprindeau liste de cuvinte. După ce vechii sumerieni au fost cuceriţi şi asimilaţi de asirieni, atunci când limba sumeriană nu se mai vorbea în popor, preoţii foloseau foarte des aceste dicţionare deoarece limba liturgică rămăsese tot vechea limbă sumeriană. „Ştiinţa listelor” a rămas, de-a lungul istoriei populaţiei dintre Tigru şi Eufrat, dar şi de-a lungul istoriei populaţiilor învecinate – egipteni, fenicieni sau evrei -, un instrument fundamental al civilizaţiei, iar „lista a constituit o modalitate esenţială de luare în posesie, de stăpânire şi de manipulare a lumii.” (18).
Vechile state ale antichităţii – Egipt, Palestina, Sumer, Fenicia, Grecia, China sau India – n-ar fi putut să atingă înaltul standard de civilizaţie pe care l-au avut dacă n-ar fi fost capabile să îşi pună ordine în administraţie, să utilizeze resursele naturale şi umane prin intermediul inventarelor şi listelor. Devenind din ce în ce mai lungi şi mai stufoase, listele ce conţineau inventare sau contabilizări pretindeau neapărat consemnarea în scris. Abia după o perioadă destul de îndelungată, “ştiinţa listelor” a fost transferată documentelor de ordin spiritual, mistic şi mitic. Acesta este principalul motiv pentru care majoritatea miturilor din antichitate – sumeriene, asiriene, babiloniene, aramaice, egiptene, feniciene, indiene, greceşti etc -, la fel ca majoritatea cărţilor ce formează Vechiului Testament, au fost concepute şi scrise pe baza aceluiaşi „principiu al listei” folosit în documentele cu caracter economico-administrativ, după modelul unor procese verbale, care aveau rolul de a consemna evenimentele importante.
O listă sau un proces verbal nu-şi propune să explice ceva, ci doar să prezinte anumite fapte sau evenimente. Scopul unei liste nu este cel de a explica logic, prin înlănţuirea faptelor, procesul sau desfăşurarea unor evenimente. În acest sens, scriitorul Andrei Cornea remarca cu deplină îndreptăţire faptul că „procesul verbal, ca şi lista, redă imprevizibilitatea originară a lucrurilor şi a faptelor care ne înconjoară: nu se poate şti dinainte ce nume urmează, la un moment dat, în cartea de telefon, nici care vor fi dimensiunile exacte ale obiectelor consemnate într-un inventar. Logica listei nu este alta decât lista însăşi, care e lipsită de logică. Niciodată un proces verbal nu este pe potriva realităţii pe care el o notează; totdeauna relatarea sa e sumară şi imperfectă.” (18)
Miturile nu se constituie a fi, aşadar, naraţiuni care prezintă succesiunea logică a lucrurilor sau a evenimentelor, ci doar procese verbale sumare, laconice, care expun evenimentele văzute de un constatator. Constatatorul, mitograful, logograful sau notarul nu face altceva decât să treacă în revistă principalele momente ale unei operaţiuni tehnice. Între evenimente nu există sucesiuni logice precum în cazul unei naraţiuni moderne, iar cei care caută explicaţii logice şi determinaţii de cauzalitate în vechile mituri nu găsesc decât ceea ce vor dinadins să descopere.