Fake news-ul prezentat în ziarele bulgărești, sârbești şi maghiare, preluate în presa românească, susține că românii ar avea moștenire genetică slavonă de 50-60%: „Sârbii, croații, bulgarii și românii din ziua de azi au avut o compoziție ancestrală similară cu cea a indivizilor antici după anul 900 d.Hr., în locuri precum Timacum Minus, Tragurium sau necropola Rudine la Viminacium, cu aproximativ 50%–60% moștenire genetică înrudită cu cea Est-Europeană, amestecată cu moștenire genetică legată de populațiile balcanice din epoca fierului și, în unele cazuri, și o contribuție romană anatoliană implicând o continuitate substanțială a populației în regiune în ultimii 1.000 de ani.”
De acest fake news s-a ocupat Matei Blănaru, cercetător la Centurul de studii sino-ruse (CSSR) sub egida Fundației Universitare a Mării Negre „Mircea Malița” (FUMN) și doctorand al Universității din București, care a afirmat următoarele:
Astfel de fake news-uri – afirmă Matei Blănaru – sunt foarte greu de combătut din cauza limbajului specializat, a teoriilor contradictorii încă nedovedite pe deplin și a faptului că nespecialiștii nu pot să înțeleagă textul original, astfel că titluri precum cele din presa bulgară sau ungară, cu vădite interese subiective în virtutea unor pretenții revizioniste maghiare sau pan-slavone, au tendința de a fi asumate ca atare, așa cum s-a făcut din păcate și în presa românească. Aceste fake news-uri sunt periculoase și, în afară de curiozitatea pe care o stârnesc, au o puternică dimensiune de instrumentalizare politică și propagandistică – după cum o arată grabnica citare din presa maghiară, care au denaturat chestiuni esențiale.
Studiul arătă că românii ar avea astăzi „50-60% gene slave”, fiind făcut pe baza a 138 de analize ADN pe mostre prelevate de la schelete dintre secolele I-X era creştină. Uimitor este faptul că dintre toate aceste 138 de mostre, doar 1 au provenit de pe teritoriul României, dintr-un tumul din Ploiești. Pe baza acestui “studiu” s-a ajuns la concluzia că 50-60% din populația României de astăzi ar avea gene slavone pe baza unui schelet de acum peste 1.000 de ani și din câteva presupuneri.
Două lucruri extrem de importante reies de aici: în primul rând, România și spațiul românesc nu au constituit obiectul studiului, ci doar Balcanii (delimitați, cum se vede din citat, fără România), iar în al doilea rând avem doar o mostră de ADN prelevată de la oseminte din România, dar printr-o altă cercetare, nu de către ei direct, pentru că ei vorbesc despre mostre prelevate de la situri arheologice din Croația, Serbia, Austria, Republica Cehă și Slovacia.
Nu că aceasta ar însemna că marile migrații ale slavilor nu au trecut și prin România și nu au lăsat urme genetice, lingvistice, toponimice, culturale etc., lucruri care sunt evidente, dar totuși vorbim despre o cercetare care nu s-a preocupat de spațiul românesc și nu a avut mostre de ADN din spațiul românesc, după cum o spun chiar autorii, în afară de una singură. Iar la acestea, vin ziarele din Bulgaria, Serbia și Ungaria să afirme și să se concentreze asupra faptului că românii ar fi preponderent slavi, un fals de altfel, după cum vom arăta mai jos.
Este fără îndoială – afirmă Matei Blănaru – faptul că la etnogeneza românească au contribuit și populații slavone, este un lucru pe care nu am avea de ce să îl negăm. Este pur și simplu un adevăr. La fel de adevărat cum este și faptul că în genetica cetățenilor români de astăzi sunt și gene în procent mai mic provenind din Asia Mică, din Anatolia, germanice sau din Asia Centrală. La fel de adevărat cum este, de exemplu, faptul că se pare că în România procentul celor care ar avea gene aparținând populației fino-ugrice maghiare care a venit din Asia Centrală acum mai bine de 1.000 de ani ar fi de trei ori mai mare decât al populației din Ungaria.
Un adevăr inconfortabil pentru Ungaria, pe care ziarele de la Budapesta au grijă să nu îl menționeze atunci când sunt preocupate de genetica românească reiese dintr-o cercetare științifică realizată chiar de cercetători maghiari unde se spune explicit că „Descoperirile noastre demonstrează că există diferențe genetice semnificative între populațiile vechi și recente de limbă maghiară și nu se vede nicio continuitate genetică”. Într-un alt studiu reiese din mostrele de ADN prelevate de respectiva cercetare de la 100 de bărbați din Ungaria de astăzi și 97 de secui din România, markerul genetic ce atestă în mod clar o ascendență fino-ugrică a fost descoperit la un singur bărbat secui din România. Așadar, pe undeva la 0,5%. Dar iată că presa maghiară este foarte preocupată de o așa-zisă lipsă de continuitate românească în zonă și să facă din români slavi, în timp ce la ei nu există nicio continuitate genetică relevantă, după cum atestă chiar studiile lor.
Iată în mod simplificat – afirmă Matei Blănaru – ce înseamnă haplogrupurile conform cromozomului Y transmis pe linie paternă la bărbați. Cu alte cuvinte, haplogrupul I2 este ca vechime din Mezolitic, fiind întâlnit așadar în spațiul nostru și în cadrul Culturii Criș și în cadrul Culturii Cucuteni de peste 5.000 de ani, în timp ce haplogrupul slav prin excelență R1a este al imigranților din epoca bronzului. Iar haplogrupul N1c1 este indicativ de origine fino-ugrică. Din cele de mai sus se vede cât se poate de evident că procentul de gene mezolitice I2a din România, cu alte cuvinte prezente aici chiar de dinaintea formării populațiilor geto-dacice, chiar de dinaintea invaziei indo-europene, este de circa 28%. Cu alte cuvinte, dintre toți bărbații din România, circa unul din trei ar avea strămoși în acest spațiu încă de dinaintea formării populațiilor dacice sau chiar de dinaintea venirii indo-europenilor. Pentru că tot vorbeau ziarele maghiare despre continuitate. Ceea ce este un lucru într-adevăr remarcabil, ținând loc de locația geografică a României. În schimb, în România ar fi doar 18% gene probabil slavone R1a în populația masculină. În același timp, iată că genele N1c1 fino-ugrice, prezente în procente uriașe în Finlanda (61,5%) și Estonia (34%), înrudite lingvistic cu ungurii, sunt prezente în Ungaria doar la 0,5% din populație. În același timp, în mod oarecum ironic, în Islanda sunt de 2 ori mai mulți procentual, adică 1% dintre islandezi au aceste gene fino-ugrice, iar în Rusia procentul este uriaș, de 23%. În România, procentul pare a fi de 1,5%. Sigur că și statele slave din sudul Dunării au procente ridicate din acest I2a, dar aceasta nu face decât să dovedească o continuitate genetică a elementului autohton aici (chiar românesc uneori), nicidecum o origine slavă. Pentru că aproape toate au și procentul de R1a, genă preponderent slavonă, aproape egal sau mai ridicat decât cel din România în rândul slavilor sudici, iar în rândul slavilor nordici acest procent fiind de 46% în Rusia, 44% în Ucraina, 51% în Belarus, chiar 29,5% în Ungaria acest tip de gene slavone.
Dar să cităm și ceea ce spune în această privință un specialist român, Mihai G. Netea, specializat în genetică, imunologie și boli infecțioase, membru al Academiei Regale Olandeze de Arte și Științe, laureat al Premiului Spinoza care afirmă că genetica actuală a spațiului românesc indică o continuitate aici a populației daco-romane. Despre influența genetică slavă, el spune explicit următoarele: „Slavii vor exercita o influență marcantă și asupra limbii române: deși limba română îşi păstrează caracterul latin, până la 25% din vocabular devine slavic. Din punct de vedere genetic, substratul arhaic din sud-estul Europei rămâne cel mai important, dar găsim markeri genetici slavi într-o minoritate de până la 5-10% din populația modernă românească.” Așadar, nici măcar pe aproape de cei 50%-60% genetică slavonă, așa cum afirmă bombastic respectiva cercetare și propaganda maghiară și pan-slavonă, citată atât de ușor în presa românească.
Pentru Budapesta – afirmă Matei Blănaru – este obsesia încercării de a dovedi că românii nu ar fi originari de pe aceste locuri, că nu ar fi existat continuitate daco-romană aici, în ciuda atâtor alte evidențe, în scopuri evident revizioniste împotriva României și românilor. Dar tragi-comedia face că, în timp ce unele personaje din Ungaria și chiar unele personaje interesate din România încearcă să dovedească lipsa de continuitate a românilor aici, propriile cercetări genetice maghiare dovedesc faptul că doar 0,5% din populația maghiară de astăzi ar mai avea gene de la populațiile maghiare care au venit aici din Asia, după cum arată cercetările de mai sus. Complicat. Pentru Bulgaria și Serbia, interesul constă în obsesia imperialismului, al unei grandomanii pan-slavone și al deznaționalizării românilor de pe propriile lor teritorii, după cum o atestă practicile actuale.
În Bulgaria, românii nici nu sunt recunoscuți și nu au drepturi elementare ca și minoritate, fiind supuși unor practici de deznaționalizare extrem de intense de peste 100 de ani. În Serbia, autoritățile se străduiesc nestingherite de aproape 100 de ani să împartă românii de acolo în așa-ziși „vlahi” și români, care ar vorbi două limbi diferite, „vlaha” și româna, pe modelul sovietic al „moldovenilor” care ar fi diferiți de români și ar vorbi o limbă diferită, „moldoveneasca”. Pentru Bulgaria, mai este și miza „Imperiului Bulgar” care a cuprins și părți din România de astăzi. Iar deși primul „Imperiu Bulgar” a fost bulgar într-adevăr, adică turcic, fiind un veritabil hanat, al doilea imperiu nu a mai fost chiar atât de bulgar, ci a fost româno-bulgar, după cum o atestă chiar cronicile timpului care arătau cum conducătorii acestuia, frații Asănești, Ioniță Caloian, erau de fapt români. Lucru pe care și unii istorici din România îl dau uitării, probabil că după ce au fost medaliați de Budapesta și de Berlin, aspiră acum și la decorații bulgărești.
Dar în afară de aceasta, ce i-a făcut pe cercetători să afirme că românii ar avea circa 50-60% gene slave? Un indiciu – afirmă Matei Blănaru – apare din paragraful unde se afirmă că „în setul nostru de date, I2a-L621 și R1a-Z282 apar abia după anul 700 d.Hr., întotdeauna asociate cu ascendența înrudită cu cea est-europeană în genomul autozomal, ceea ce susține ideea că aceste linii genetice au fost introduse în Balcani de către migranții est-europeni în perioada medievală timpurie. Linia R1a-Z282 prezintă cele mai înalte frecvențe în grupurile de limbă slavă din Europa Centrală și de Est. Linia I2a-L621 atinge cele mai înalte frecvențe în populațiile actuale din Bosnia-Herțegovina, Croația și Serbia și este prezentă și în alte grupuri vorbitoare de slavă, cum ar fi rușii sau ucrainenii.”
Matei Blănaru afirmă că haplogrupul I2a nu este sub nicio formă de origine slavonă, ci există în această zonă cu mult înaintea formării populației dacice și cu mult mai mult înaintea formării populațiilor slavone. Procentul de I2a este foarte mic în Ucraina (20%, față de 28% în România), iar în Rusia este mult mai mic (10%). Și dacă ne uităm și la concentrațiile atinse de acest haplogrup pe o hartă, observăm cum ele par că emană din Peninsula Balcanică și spațiul românesc, ceea ce susține mărturiile istorice despre populații de origine românească ce s-ar fi stabilit în diferite momente în acele zone estice din Ucraina și chiar Rusia, dar și despre extensia Culturii Cucuteni, de acum peste 5.000 de ani, în care se spune că a predominat tot haplogrupul I2a. Cu cât ne îndepărtăm de România și de Peninsula Balcanică, unde haplogrupul I2a era autohton, acesta scade în frecvență.
Desigur că multiplii cercetători sârbi din spatele acestui articol și-ar dori mult să facă din cele două haplogrupuri foarte diferite, I2a și R1a, ca fiind ambele slavone, dar adevărul este că haplogrupul I2a era prezent în spațiul inclusiv românesc cu mult înaintea sosirii slavilor aici, iar simplul fapt că astăzi sunt concentrații mari ale acestuia în țări sud-dunărene care vorbesc o limbă de origine slavă nu arată decât faptul că nou-sosiții slavi au asimilat lingvistic autohtonii în care predomina haplogrupul I2a, dar genetic au rămas urmele autohtonilor în populație. Astfel, acest haplogrup – afirmă Matei Blănaru – era prezent pe teritoriul României de astăzi cu nu mai puțin decât peste 5.000 de ani înaintea venirii slavilor pe aceste locuri. Astfel încât să îl asimilezi astăzi cu slavii este cel puțin absurd. Genele acestor oameni dezvăluie ceea ce s-a întâmplat și s-a atestat și istoric în țările sud-dunărene. Autohtonii sud-dunăreni și românii („vlahi”) constituiau la un moment dat, după invaziile slavilor, circa jumătate din populația Bulgariei actuale, după cum o atestă numeroase mărturii istorice și chiar Imperiul Vlaho-Bulgar al Asăneștilor, care între timp au fost asimilați lingvistic prin diverse mijloace de slavi. În Serbia de astăzi și în Bosnia-Herțegovina au fost de asemenea multe „vlahii” medievale, care de asemenea au fost aproape toate asimilate lingvistic de slavi. Dar urmele genetice au rămas.
Iar astăzi – afirmă Matei Blănaru – se încearcă și slavizarea urmelor genetice, în ciuda tuturor mărturiilor științifice internaționale care atestă faptul că haplogrupul I2a pur și simplu nu este slav, ci era aici cu mult înaintea venirii slavilor. Sigur că unele variante de I2a atestă probabil o înrudire a unor indivizi cu slavii nou-sosiți sau un amestec, dar aceasta nu înseamnă deloc că sunt slavi, ci dimpotrivă, confirmă o evidență a amestecului treptat al autohtonilor cu slavii nou-veniți. Amestec care a însemnat slavizarea lingvistică a acestora în sudul Dunării, excepție făcând grecii, albanezii, aromânii și megleno-românii. Și accentuăm din nou, haplogrupul I2a nu este sub nicio formă slav. Chiar și în Sardinia, una dintre cele mai conservatoare zone din punct de vedere genetic, există o variantă de I2a (I2a1a1). Aceasta îi face slavi și pe sarzi? Absurd. Dar nu și pentru propagandă.
Dar să cităm din nou și în această privință ceea ce spune un specialist, Mihai G. Netea : „În cazul populațiilor ce vorbesc limbi slavice de sud din perioada modernă (bulgari, sârbi, croaţi etc.), autorii trag concluzia că substratul lor genetic este preponderent pre-slav. Acest fapt sugerează că slavii care au migrat în Peninsula Balcanică în secolele V-VI au fost în mare parte asimilați genetic de către populaţiile autohtone, chiar şi în regiunile în care slavii au reuşit să se impună lingvistic. Acest lucru explică apropierea genetică dintre populaţiile slave din Peninsula Balcanică şi populaţiile locale care vorbesc limbi ne-slave (de exemplu, românii): toate aceste populații au structuri genetice arhaice comune şi au asimilat genetic triburile slave care au migrat aici în primul mileniu d.Hr. Populaţiile din nordul Peninsulei Balcanice au asimilat slavii şi au continuat să vorbească o limbă romanică, în timp ce în sudul Dunării slavii şi-au impus limba, deşi în mare parte au fost asimilați genetic de populaţia locală pre-slavă.”
Așadar – afirmă Matei Blănaru – fondul arhaic genetic este într-adevăr comun, dar nu pentru că românii ar fi slavi, cum spun articolele acestea, ci chiar din contră – toate statele balcanice care vorbesc limbi slave, ca bulgarii, sârbii, croații, bosniacii, au în mare parte un fond genetic arhaic autohton comun cu noi, dar care era în zonă înainte să vină ei, fie el acest fond autohton tracic, iliric, roman, chiar geto-dacic sau „vlah”, oricum vrem să îi spunem. Nu încercăm – mai afirmă Matei Blănaru – sub nicio formă să negăm contribuțiile genetice, lingvistice și culturale slave aduse spațiului românesc, nici pe celelalte de natură anatoliană (de dinainte de ocupația turcească), din Orientul Mijlociu, Asia, Europa de Nord sau din oricare alte părți. Dimpotrivă, trebuie să înțelegem că nu există niciun fel de „puritate” genetică și nici nu a existat, lucru cât se poate de evident dacă ne uităm pe o hartă genetică ori a Ungariei, ori a României sau Bulgariei de astăzi.
Însă, pe de cealaltă parte, nici nu putem accepta să se propage fake news-uri actuale la adresa românilor sau României, fake news-uri ce au în vizor obținerea de avantaje cât se poate de pragmatice de natură revizionistă maghiară, geopolitică sau politică, de tipul pan-slavismului bulgăresc sau sârbesc, atât de îndrăgite și încurajate și la Moscova. Nimic mai drag unor orgolii, fie ele de la Belgrad, Sofia sau Moscova, decât să se afirme că am fi cu toții slavi în această parte a Europei. Atunci ar fi probabil tot mai puține voci care să le reamintească de invazia slavilor în aceste locuri.
Toate cele de mai sus par să confirme chiar opusul a ceea ce doreau articolele bulgărești, sârbești sau maghiare să afirme: și anume, da, există un fond genetic comun, dar nu pentru că am fi noi, românii, slavi, ci pentru că slavii sudici sunt din punct de vedere genetic, în mare parte, autohtoni și „vlahi”, iar nu slavoni veniți din estul și nordul Europei în secolele V-VIII.
În concluzie, pe scurt, din punctul nostru de vedere – afirmă Matei Blănaru – nu contează deloc configurația genetică pentru apartenența la un spațiu civilizațional și cultural românesc. Dar manipularea acestui subiect în scopuri geopolitice și politice actuale „neprietenești” României, ca să nu spunem altfel, printr-un evident fake news mediatic și genetic, contează foarte mult.