1 – Legenda

Era odată de mult, foarte de mult, un oraş aşezat în locul unde se află astăzi lacul tăcut, un oraş mare, cu case înalte, o veche fortăreaţă, ale cărei înalte turnuri erau scăldate de râul Jiului…

Un popor fericit locuia această cetate; un voievod puternic o guverna, prăvăliile mahalalelor de neguţători erau pline de tot ce-şi poate cineva închipui mai frumos, poporul era totdeauna sătul, şi boierii nu se strîngeau la divan fără procese.

Bunul voievod avea o fată, despre care se spuneau minuni de frumuseţe, deşi n-o văzuse nimeni, afară de tata-său şi de doica care o servea. Când s-a născut, părinţii ei au uitat să facă ospăţ pentru ursitoare, şi, ca să-i pedepsească pentru aceasta ofensă, cele trei surori legară soarta prinţesei cu a oraşului, declarînd că îndată ce aceasta ar trece pragul camerei unde s-a născut, Craioviţa şi locuitorii sai vor dispărea. Aşa că, sărmana domniţă ajunsă fată mare, murea de urât, torcând lână între patru pereţi.

Într-o zi, un tânăr împărat, aliat al voievodului, ceru în căsătorie pe frumoasa prinţesă. Era în aprilie; păsări cu gâtul roşu ciripeau în tufişuri şi mici violete surâdeau la umbra boschetelor verzi; soarele strălucea vesel şi undele Jiului cântau un cântec vesel.

Frumoasa domniţă îşi zări pretendentul printr-o deschizătură a oblonului. Călare pe un cal de Bugeac, cu o şea bogată, tânărul împărat, precedat de trîmbiţe, înainta în mijlocul unei escorte strălucite. Mantia-i era brodată cu fir dc aur şi perle, o pana lunga albă, fâlfăia în coiful său de argint.

Neputînd rezista curiozităţii, domniţa întredeschisa fereastra pentru a-i vedea mai bine. În acest moment, tânărul împărat ridică capul şi prinţesa, asupra cărei îşi arunca ochii, îi plăcu extrem de mult, căci se opri deodată şi, după ce o salută adînc, îi aruncă îndemînatec un buchet dc flori, care-l avea în mînă. Foarte mişcată, domniţa închise fereastra, dar luă buchetul, pe care îl duse la gură, roşindu-se, pe când tânărul împărat suia treptele care duceau la palatul voievodului.

Dar vai! bucuria lui trebuia sa fie de scurtă durata, căci bunul voievod îi făcu cunoscut că fiica sa era osândita la o închisoare perpetuă, şi daca ar încerca numai să treacă pragul camerii sale, Craioviţa, cu toţi locuitorii săi ar dispărea; aşa hotărâseră ursitoarele ofensate.

Cu toate acestea, tânărul împărat nu se descurajă. Se prefăcu că e în bună înţelegere cu aliatul său, dar ajunse a comunica cu prinţesa, pe când dormea doica.

Se hotărî ca, la ora când voievodul şi poporul său vor fi la biserica, domniţa sa vină să întîlneasca jos la scara pe tânărul împărat şi să fugă împreună, afară din oraş. Această noapte a fost să fie fatală Craioviţei.

Pe când îşi frângea mâinile de disperare în cameră, la scară, braţele unui cavaler se întindeau spre prinţesa; învingătorul său o aşeza înainte pe calul din Bugeac, şi animalul împintenat o lua în galop furios.

Dar nu trecu bine curtea palatului şi se dezlănţui un vânt grozav; cataractele cerului sc deschiseră. Jiul ieşi din albia sa, pămîntul se cutremură, pe când oraşul sc cufunda cu încetul.

Apa se ridica, se ridica mereu, ajunse deasupra caselor şi în curînd deasupra turnurilor, pe când clopotele amestecau încă sunetele lor funebre, cu plîngerile muribunzilor. Totul dispăruse, penajul alb al tânărului împărat şi rochia alba a domniţei, pluteau singure pe unde. Pe urmă se cufundară în abis.

GAZETA TRANSILVANIEI, 1900, nr. 75

2 – Rondelul Domniţei de Alexandru Macedonscki

„Ieşind din balta Craioviţa,

Unde-a fost crai Craiovisin,

Văpaie, vezi plutind domniţa

Mai argintată ca un crin.

Sub lună-i tremură cosiţa,

În suflet poartă ca un chin,

Plutind pe balta Craioviţa

Unde a fost crai Craiovisin.

Îşi duse viaţa într-un suspin,

Nedându-şi nimănui guriţa,

Dar a rămas mironosiţa

Din veacul cel de tot creştin

Plutind pe balta Craioviţa.”

Poema rondelurilor (1927)

3- Realitatea istorică

De-a lungul primelor patru veacuri ale erei creştine s-au produs mai multe revărsări ale Jiului. După prima mare revărsare a Jiului, produsă până în anul 271, castrul roman de la Pelendava a fost abandonat. Revărsarea a fost atât de bruscă încât soldaţii romani n-au apucat să recupereze în totalitate armele şi sumele de bani pentru solde.

Cea mai amplă revărsare a Jiului s-a petrecut însă după retragerea aureliană, cel mai târziu între anii 350 şi 400 ai erei creştine, când în urma revărsării puhoiului de ape s-a format Lacul Craioviţei, care era cu mult mai mic decât se prezintă în ziua de astăzi.

A doua mare inundaţie a Jiului şi, implicit, formarea lacului Craioviţa în actuala configuraţie, s-au produs în jurul anului 1350, plus sau minus 50 de ani. Este foarte probabil ca cea de-a doua inundaţie să se fi produs între anii 1390-1395.

***

„În răstimpul celei de-a doua inundaţii cetatea-nedeie a fost acoperită în întregime de apele Jiului, iar Lacul Craioviţei s-a extins, devenind aproape dublu (sau triplu) faţă de cum se prezenta anterior.

Urmarea celei de-a doua inundaţii a fost că rolul economic, politic şi militar al Craiovei a scăzut considerabil, iar istoria glorioasă de odinioară a început să se şteargă din memoria oamenilor, căci oricum istoriografia nu a reţinut-o aproape deloc. Au rămas doar una-două legende pe care, oricum, nu le mai crede nimeni şi câteva “superstiţii” legate de rolul nefast al Bălţii Craioviţa, despre ale cărei adâncuri mâloase se spune că atrag oamenii curaţi la suflet să se înece (numărul înecaţilor nu este deloc nesemnificativ, căci creşte de la an la an). Cu alte cuvinte, că apele Lacului Craioviţa sunt “blestemate”.

Nu se cunoaşte, evident, numărul oamenilor morți în decursul celei de-a doua revărsări de mari proporţii a Jiului, ale căror suflete bântuie zona respectivă şi cheamă alte şi alte suflete în “regatul” subacvatic unde încă dăinuie gloria de odinioară a Kraiului Iova, dar mulţi afirmă şi acum că, uneori, în noaptea de Înviere, se aude, parcă venind din adâncurile lacului, larmă de oameni şi sunetul cristalin provocat de bătăile clopotului bisericii crăieşti ce se înălţa odinioară acolo. „

fragment / CG – Craiova, Perla Valahiei