PRIMA ŞTIRE SCRISĂ:
HAVILAH, ANAGRAMA VLAHIEI
Potrivit concepţiei istoriografice moderne, istoria începe cu prima ştire scrisă. Tot ce a precedat prima ştire scrisă intră pentru istoriografie în domeniul preistoriei, epocă pe care, de obicei, istoricii o tratează laconic. Prima ştire scrisă cu privire la existenţa unor comunităţi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic datează din anul 514 înainte de Iisus Hristos, fiind furnizată de către istoricul grec Herodot, care scria despre expediţia armatelor lui Darius, regele perşilor, în nordul Dunării. Datorită faptului că prima consemnare istorică scrisă datează din anul 514 înainte de Iisus Hristos, printr-o convenţie, istoriografia a stabilit că la acea dată a început istoria strămoşilor românilor; foarte rar şi cu mare precauţie istoriografia prezintă informaţii cu privire la ceea ce s-a petrecut anterior.
Şi totuşi, poate în mod paradoxal şi destul de puţin verosimil pentru opinia deja înceăţenită în epoca modernă, se poate afirma încă de la început că ceea ce s-a petrecut anterior primei ştiri scrise are o importanţă decisivă pentru înţelegerea istoriei ulterioare şi chiar actuale a poporului român. Evident, istoria locuitorilor din spaţiul carpato-dunăreano-pontic a început cu mult timp înaintea apariţiei primei ştiri scrise, iar acest aspect este confirmat de majoritatea vestigiilor arheologice descoperite până în prezent.
Deşi poate părea multora exagerat, prima ştire scrisă cu privire la istoria locuitorilor din arealul carpato-dunăreano-pontic a fost furnizată de Vechiul Testament, chiar în Geneza. De fapt, arealul carpato-dunăreano-pontic este primul habitat – prima “ţară” – de pe suprafaţa pământului menţionat în Geneza.
Pentru a lămuri subiectul trebuie făcut recurs la textul Vechiului Testament, care afirmă următoarele: “Un rîu ieşea din Eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru braţe. Numele celui dintâi este Pison; el înconjoară toată ţara Havila, unde se găseşte aur. Aurul din ţara aceasta este bun; acolo se găseşte şi bedelion şi piatră de onix. Numele rîului al doilea este Ghihon; el înconjoară toată ţara Cuş. Numele celui de al treilea este Hidechel (adică: Tigru.): el curge la răsăritul Asiriei. Al patrulea rîu este Eufratul.” (Geneza ; cap 2)
Atât cercetătorii antici, cât şi cei moderni consideră că cele patru braţe ale fluviului unic încă există. Astfel, dintre cele patru braţe, Tigrul şi Eufratul au fost identificate cu uşurinţă încă din antichitate cu râurile omonime ce izvorăsc din podişul Anatoliei, Turcia de astăzi, străbat Iraqul, pentru a se vărsa în Golful Persic. Gihonul a fost identificat cel mai adesea cu Nilul, dar există cercetători care l-au identificat cu Rinul. Pisonul, Phisonul sau Fisonul a fost identificat cel mai adesea cu Dunărea, dar există şi câţiva cercetători care l-au identificat cu Gangele. Doi mari scriitori creştini, Efrem Sirul şi Clement din Alexandria, au identificat fără nici un dubiu la vremea lor Fisonul cu Dunărea, denumit în vechime Istros sau Danubius. De altfel, indiferent sub ce denumire a fost cunoscut în antichitate, fluviul Dunărea a fost dintotdeauna considerat un fluviu sfânt. Deloc întâmplător, în vechime, înainte de a porni la război, dacii beau din apa sfântă a Dunării.
În mod firesc, se pune problema cum de încă mai există în ziua de astăzi cele patru braţe ale fluviului unic ce izvora odinioară din Eden, dat fiind faptul că, potrivit Vechiului Testament, de-a lungul timpului s-au produs modificări substanţiale în ceea ce priveşte configuraţia geografică şi hidrografică a pământului, iar de departe, cea mai radicală modificare a avut loc în răstimpul potopului din vremea lui Noe, când “apele au ajuns din ce în ce mai mari şi toţi munţii înalţi, care sunt supt cerul întreg, au fost acoperiţi. Cu cincisprezece coţi s-au înălţat apele deasupra munţilor, care au fost acoperiţi”. În răstimul potopului, „a pierit orice făptură care se mişca pe pământ, atât păsările cât şi vitele şi fiarele, tot ce se târa pe pământ, şi toţi oamenii. Tot ce răsufla, tot ce avea suflare de duh de viaţă în nări, tot ce era pe pământul uscat, a murit. Toate făpturile care erau pe faţa pământului au fost nimicite, de la om până la vite, până la târâtoare şi până la păsările cerului: au fost nimicite de pe pământ. N-a rămas decât Noe şi ce era cu el în corabie. Apele au fost mari pe pământ o sută cincizeci de zile.” (Geneza, cap 7; 17-24)
Textul Vechiului Testament ce semnalează existenţa celor patru braţe ale fluviului unic nu trebuie analizat simbolic sau metaforic, ci ad litteram; doar astfel poate fi înţeles în mod corespunzător. Textul Vechiului Testament lasă să se înţeleagă că fluviul unic s-a separat în patru braţe chiar în Eden, astfel că nu are de ce să constituie o surpriză faptul că unul din braţele fluviului unic a fost detectat în apropierea strâmtorii Bosfor, unde continuă să curgă cu un debit impresionant prin vechea matcă, astăzi subacvatică, pentru ca apoi să-şi continuie curgerea, tot prin subteran, pe continentul asiatic, pentru a izvorî iarăşi la suprafaţa pământului în podişul Anatoliei, sub forma fluviilor Tigru şi Eufrat. Concluzia ar fi că Fisonul-Dunărea, Gihonul-Rinul, Tigrul şi Eufratul sunt cele patru braţe ale fluviului unic ce izvora cândva din Eden.
Iar dacă Fisonul a fost identificat încă din antichitate cu Dunărea, înseamnă că ţara Havilah pe care o “înconjura” – pentru a folosi expresia din Vechiul Testament – este chiar teritoriul carpato-danubiano-pontic. Identificarea ţării Havila cu teritoriul carpato-danubiano-pontic a fost aprofundată în lucrarea intitulată „Valahia în Cartea Genezei” de un autor român care semnează S. Coryll. Autorul citat face trimitere la o carte intitulată „Despre cele patru fluvii ale Paradisului”, apărută în secolul al cincelea înainte de Iisus Hristos, scrisă în limba greacă de un autor anonim, în care identificarea Fisonului cu Dunărea era un fapt banal, cunoscut de toată lumea, precum şi la o carte din secolul al şaselea în care locuitorii riverani Dunării erau denumiţi fisoniţi. Cea mai importantă constatare a autorului citat este însă remarcarea faptului că Havilah este anagrama Vlahiei.
Argumentaţia este următoarea: în ebraică, articolul hotărât proclitic ha fuzionează cu cuvântul pe care-l determină, exact cum se întâmplă cu articolul hotărât enclitic în limba română. În cuvântul Havilah, prima silabă, ha, a fost simţită cu timpul ca articol, numele propriu-zis înţelegându-se a fi Vilah. Adaptat la structura limbii romanice orientale, el şi-a trecut “articolul” ha de la începutul la sfârşitul său, unde acesta a devenit articolul hotărât feminin a. În felul acesta, în modul cel mai firesc şi respectând întru totul normele lingvistice, haVilah a devenit Vlahia.”
Deloc întâmplător, mai există o scriere antică în care locuitorii din arealul carpato-danubiano-pontic au fost denumiţi avi: Iliada scrisă de poetul antic Homer. Astfel, un fragment din Cântul al XIII-lea din Iliada, îl descrie pe zeul grecilor Zeus, aflat în acel moment la Troia (Turcia), care, cu „ochii luminoşi”, priveşte peste Peninsula Balcanică, văzându-i, în ordine, pe traci, pe moesi şi pe avi. Şi, într-adevăr, în perioada menţionată, dacă cineva ar fi călătorit dinspre Troia spre Munţii Carpaţi, i-ar fi întâlnit, în ordine, pe traci, care locuiau în sudul Peninsulei Balcanice până la Munţii Blacani, pe moesi care locuiau între Balcani şi Dunăre şi pe avii care locuiau între Dunăre şi Munţii Carpaţi. Despre avi, Homer mai afirmă în Iliada că „sunt cei mai drepţi dintre oameni”. (18)
Concluzia este că termenul Havilah folosit de Moise în Vechiul Testament este anagrama Vlahiei, ambele denumiri având la bază lah şi avi; lah înseamnă ţară, iar avi era denumirea locuitorilor.