BEDUINII GEBALIEH,

ORIGINARI DIN ŢARA „LAH” (VLAHIA)

O dovadă solidă a faptului că termenul arhaic lah se traduce prin „ţară” a fost descoperită recent în peninsula Sinai, acolo unde împăratul bizantin Iustinian (care a condus Imperiul roman de răsărit între anii 527 şi 565) a trimis în răstimpul domniei sale un grup de ostaşi originari de la nordul Dunării, din Valahia, pentru a apăra drumurile ce duceau de la ţărmurile Golfulului Persic până în Peninsula Sinai.

De-a lungul domniei sale, Iustinian a construit nu mai puţin de 90 de biserici, printre care Hagia Sophia din Constantinopole şi Mănăstirea Rugului Aprins de la poalele Muntelui Sinai – denumită ulterior Sfânta Ecaterina. Având origini daco-geto-trace, fiind de altfel născut în localitatea Tauresium din Iliria, lângă actualul oraş Skopje din Macedonia, situat la sudul Dunării, împăratul Iustinian a purtat numeroase războaie în Persia, Africa și Italia, el fiind cel care a eliberat Roma de sub dominaţia ostrogoţilor. Fiind considerat ultimul mare împărart roman, Iustinian s-a bazat în demersurile sale militare, administrative şi politice pe sprijinul ostaşilor din Peninsula Balcanică, în special pe sprijinul etnicilor traci, geţi şi daci, care locuiau între Munţii Balcani şi Munţii Carpaţi, astfel că nu trebuie să fie considerată o surpriză trimiterea în Peninsula Sinai a unui contingent de ostaşi de la nordul Dunării, a căror misiune era să apere diferite obiective militare, administrative şi religioase. Printre aceste obiective s-a numărat şi Mănăstirea Rugului Aprins, care a fost construită chiar pe locul în care Moise a văzut rugul arzând; tot pe Muntele Sinai, Moise a primit de la Dumnezeu Tablele Legii.

După terminarea misiunii, ostaşii valahi trimişi de împăratul Iustinian au rămas în acele locuri, iniţial pentru a apăra mănăstirea, iar apoi pentru a o servi, motiv pentru care, în unele documente sunt denumiţi robi. În secolele ce au urmat, valahii s-au convertit la islam, fiind confundaţi adesea că bediunii şi desemnaţi prin apelaţia Gebalieh. Ei sunt menţionaţi de mai multe ori în descrierile călătorilor care au vizitat de-a lungul secolelor mănăstirea de la poalele muntelui Sinai.

Astfel, după cum informează jurnalista Mădălina Bănică într-un articol dedicat acestei subiect, “calatorul si exploratorul elvetian John Lewis Burckhardt scria în cartea sa „Calatorii in Nubia”, publicata la Londra, in anul 1822, următoarele: „când Iustinian a clădit mănăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe ţărmurile Mării Negre… Ei mărturisesc în chip unanim pogorârea lor din robii creştini, de unde îi şi numesc ceilalţi beduini „Fiii creştinilor”. Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte, din vreo sută şi douazeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, iar fetele lor au faima de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor”. În anul 1841, alt cercetător, profesorul american Edward Robinson, afirma următoarele, citândul pe egumenul de atunci al mănastirii: „Iustinian, zidind mănăstirea, trimisese o sută de prizonieri valahi. În cursul vremii, cum năvăliseră arabii si răpiseră mănăstirii multe din posesii, urmaşii acestor valahi au devenit musulmani şi au adoptat obiceiurile arabe”. La rândul său, profesorul Edward Henry Palmer, în cartea „Deşertul Exodului”, apărută în anul 1872, remarca prezenţa valahilor în Sinai, oferind amănunte suplimentare: „acest trib se zice a fi de obărşie europeană, trăgându-se dintr-o colonie de robi valahi, aşezaţi de Iustinian să păzească mănăstirea. Ei înşişi cred să fi venit dintr-o ţara numita „Llah” şi trăsăturile lor deosebite de ale obişnuitului tip de beduini par a favoriza presupunerea”. În zilele noastre, mai afirmă jurnalista Mădălina Bănică în articolul citat, “bediuinii gebalieh ajută la treburile administrative ale lăcaşului, un număr mic dintre ei fiind angajaţi permanenti ca bucatări, lucrători, trapezari, grădinari, în timp ce alţii lucrează temporar”.