EPOCA MEGALITICĂ

Modalităţile de acţiune asupra materiei, determinate de tehnologiile specifice acelei perioade, au declanşat o importantă activitate psiho-mentală şi, mai ales, spirituală. Cea mai importantă constantă a comportamentului oamenilor din cea mai îndepărtată antichitate a fost modul de înmormântare al defuncţilor. Încă de la începutul istoriei oamenilor pe pământ, defuncţii au fost înmormântaţi cu capul orientat spre răsărit, fiind pictaţi cu ocru roşu, semn al renaşterii; alături de ei erau aşezate obiecte ce le-au aparţinut în răstimpul existenţei trupeşti.

Cercetarea modului în care oamenii îşi îngropau morţii reliefează o atitudine foarte clar formulată conceptual cu privire la destinul post-mortem – aceea că oamenii supravieţuiesc morţii. Această atitudine conceptuală, transformată ulterior într-un zeitgeist al epocii, a fost formulată de o categorie de persoane care pot fi desemnate prin termenul de maximă generalitate de specialişti ai conectării la aspectele transcedentale ale lumii – la „lumea de dincolo” sau la „cer”.

Specialiştii conectării la aspectele transcedentale au apărut în urma unei noi diviziuni a muncii. Noua diviziune a muncii, deocamdată nerecunoscută ca atare de cercetarea istoriografică, a fost cea între oamenii obişnuiţi şi cei care au avut acces la aspectele nevăzute ale cosmosului – specialiştii conectării. Această diviziune importantă a muncii – ce a urmat diviziunii dintre bărbat şi femeie, dintre păstori şi agricultori etc – corespunde diviziunii metafizice dintre sacru şi profan, dintre fenomen şi numen, dintre material şi transcendent.

Datorită capacităţilor spirituale de care dispuneau, specialiştii conectării s-au dovedit capabili să transceandă aspectul material al lumii, să constate că oamenii au un element transfizic – echivalentul termenilor moderni de duh, suflet, sau spirit – care supravieţuieşte într-o formă sau alta după momentul decesului. Consecinţa acestei conectări a fost chiar concepţia ce a stat la baza modului în care oamenii îşi înmormântau defuncţii.

Aşadar, prima concepţie pe care au avut-o oamenii şi, implicit, primul pilon al unei atitudini formulate conceptual, devenit apoi zeitgeist – adică concepţie dominantă a epocii -, a fost credinţa în supravieţuirea, după momentul decesului, a unei părţi din fiinţa umană, parte identificabilă cu termenii moderni de duh, suflet, sau spirit, precum şi, implicit, credinţa într-o lume de “dincolo”, în care merg defuncţii. De asemenea, specialiştii conectării s-au dovedit capabili să contacteze duhuri decorporate de oameni – denumite ulterior spirite ale morţilor – dar şi fiinţe decorporate denumite zei.

Chiar dacă comportamentul de vânător-prădător s-a prelungit un timp îndelungat, descoperirea şi folosirea pe scară largă a agriculturii a modificat relaţiile de ordin spiritual şi magic ale oamenilor cu lumea. Datorită faptului că activitatea mentală a oamenilor arhaici era impregantă până la saturaţie cu o componentă mistică, descoperirea agriculturii a facilitat înţelegerea marilor ritmuri ale vieţii reconsiderarea hermeneutică a arhitectonicii generale a cosmosului. Mentalitatea civilizaţiei agrare s-a concretizat astfel în ceea ce istoricii au desemnat prin numele de religie cosmică.

Religia cosmică a fost centrată în jurul câtorva piloni fundamentali, care au supravieţuit în toate societăţile antichităţii. Primul pilon principal pe care a fost centrată religia cosmică a fost, fără nici un fel de îndoială, credinţa în existenţa unei sau unor fiinţe transcendente, denumite zei. Al doilea pilon fundamental a fost “înoirea periodică a lumii”. Devenind producătorii hranei lor, oamenii s-a văzut supuşi Marelui Timp, imuabil şi necruţător. Pentru a se putea integra ritmurilor naturii şi pentru a putea beneficia de produsele muncii lor, oamenii au trebuit să-şi pefercţioneze tehnica măsurării timpului. Temporal, oamenii din antichitate au început să conceapă lumea ca un organism care trebuie reînnoit (renăscut) periodic. După cum afirma Mircea Eliade, mijlocul prin care lumea poate fi “reînoită” periodic consta în adoptarea unor ritualuri magice ce erau repetate la începutul fiecărui An Nou. Acesta a fost momentul în care oamenii au dobândit experienţa timpului ciclic, reactualizabil prin intermediul unor ritualuri. Timpul cosmic era înţeles ca o repetare a ritmului etern: naştere, maturizare, moarte, renaştere. (16)

Reînoirea perodică a lumii a avut însă şi o contraparte spaţială la fel de importantă, care constituie al treilea pilon fundamental pe care a fost centrată vechea religie cosmică. Pentru oamenii arhaici, spaţiul locuit trebuia îmblânzit sau “domesticit” pentru a devenit o imago mundi, o imagine a cosmosului, spre deosebire de restul teritoriului, care era identificat cel mai adesea cu haosul. “Domesticirea spaţiului” s-a realizat din cea mai îndepărtată antichitate prin artă.