6 – TUNELUL
Dincolo de regiunea infraeterică, acolo unde se află contrapartea aurică a lumii materiale, chiar la graniţa palierului fizic, există o zonă ortoexistenţială complexă: oceanul gândurilor reziduale, care este o zonă tampon între contrapartea aurică a lumii materiale şi lumea materială.
Oceanul gândurilor reziduale este un nobodyland, un „ţinut al nimănui”, format din gândurile reziduale ale oamenilor. Acest nobodyland este aidoma unui înveliş energetic, în care s-au adunat, de-a lungul timpului, forme-gânduri nefolositoare sau dăunătoare, emise de oameni. Oceanul gândurilor reziduale, care nu face parte nici din lumea eterică, nici din lumea astrală, trebuie evitat cu desăvârşire, întrucât formele-gânduri existente acolo – gândurile emise de oameni de-a lungul existenţei planetei – au căpătat o existenţă autonomă şi nu sunt deloc folositoare. Dimpotrivă, ele au un efect nociv asupra celui care, în diferite împrejurări, pătrunde acolo. Se pare că, cei care consumă droguri ori au anumite stări onirice paradoxale pătrund în acest palier ce trebuie evitat. Cei care o iau razna – se cred Napoleon, Stalin etc – se conectează mental în acel loc al himerelor.
Dacă se acceptă ideea, destul de răspândită în ultimul timp, că lumea în care trăim este structurată la fel ca un calculator – căci universul este adesea comparat cu un megacalculator -, atunci trebuie să existe un constructor, trebuie să existe un hard, trebuie să existe un programator, trebuie să existe un soft. În acest context, se poate spune că oceanul gândurilor reziduale este „recycle bin”, coşul de gunoi al gândurilor nefolositoare emise de oameni de-a lungul veacurilor.
Dincolo de oceanul gândurilor reziduale se află lumea eterică (palierul eteric). Dar, pentru a ajunge în palierul eteric, oamenii trebuie să treacă printr-un fel de tunel.
Este deja cunoscută descrierea multor contemporani care, în cazul unei morţi clinice, comă sau leşin, afirmă că părăsesc trupul material trecând printr-un fel de tunel sau horn îngust. Ceea ce contează este însă modul în care oamenii care au astfel de experienţe devin conştienţi de fenomenele ce se petrec în acele momente, extrem de scurte, în care are loc trecerea dintr-un palier în altul al cosmosului. Trecerea se produce, în general, foarte repede, astfel încât numai cei care sunt atenţi la ceea ce se petrece îşi pot aminti fenomenele. Aceste constatări sunt la fel de corecte şi pentru un clarvăzător care percepe lumea eterică.
De fapt, este vorba nu despre unul, ci despre două tuneluri distincte: un tunel „microcosmic” şi un „tunel macrocosmic”. Primul tunel este situat la nivelul microcosmic, adică la nivelul structurii aurice a omului; primul tunel este canalul Sushumna. Al doilea tunel este situat la nivelul macrocosmic, la nivelul Terrei aurica. Ambele tuneluri pot fi percepute de conştiinţa unui om care părăseşte, în duh, lumea materială şi tot ce implică ea. În momentul părăsirii acestei lumi – prin părăsire înţelegem implicit şi schimbarea registrului perceptiv – fiinţa omului se condensează şi se centrează într-un singur punct. La părăsirea trupului, conştiinţa şi conştienţa omului se centrează instantaneu pe canalul Sushumna, situat pe traiectul coloanei vertebrale, de-a lungul căruia zboară cu o viteză ameţitoare, pentru a ieşi printr-un punct oarecare.
Canalul Sushumna este aşadar primul tunel prin care omul părăseşte trupul, indiferent dacă e vorba de moarte clinică, comă sau leşin. Atunci când străbate acest tunel, omul nu se vede pe sine înveşmântat într-un corp, ci este doar un punct de conştiinţă şi de conştienţă. În interior, Sushumna se aseamănă cu o peşteră-tunel gigantică, extrem de lungă, prin care omul, centrat într-un singur punct de conştiinţă şi conştienţă, se deplasează cu mare rapiditate.
Părăsind prima peşteră-tunel – care este Sushumna -, omul pătrunde automat în cea de-a doua, care este însă situată la nivelul macrocosmic al Terrei aurica. De obicei, oamenii nu realizează întotdeauna că este vorba despre două peşteri-tuneluri şi vorbesc doar despre una singură. Există însă o diferenţă importantă, observată probabil de către toţi cei care au reuşit să aibă, în mod repetat, o asemenea experienţă. Doar o persoană care a trecut de multe ori prin asemenea experienţe, poate să îşi dea seama că există o diferenţă esenţială, o diferenţă de palier cuantic între ele. Diferenţa este esenţială: în prima peşteră-tunel, omul este condensat ca într-un punct de energie şi conştiinţă; în schimb, în cea de-a doua, omul se vede pe sine ca având un corp. Este, desigur, vorba despre un corp de lumină.
Peştera-tunel macrocosmică, care este situată la nivelul Terrei aurica, pare a avea mii şi mii de kilometri lungime şi mii şi mii de kilometri adâncime. Omul se simte pierdut, iar senzaţia de imensitate îl copleşeşte. Ea pare a fi formată din miliarde şi miliarde de pietre strălucitoare. Din pereţi urcă şi coboară mii de stalactite şi stalagmite gigantice, ce par a măsura zeci de kilometri. Jocurile de lumini multicolore şi jerbele de străluciri creează o imagine neîntâlnită în lumea materială. Culorile ce emană din stalactite şi stalagmite sunt însoţite de nenumărate melodii, a căror perfecţiune şi frumuseţe este copleşitoare. Peştera-tunel pare a fi vie şi înzestrată cu inteligenţă şi conştienţă. Orice om care trece prin ea simte iubirea profundă ce emană de peste tot şi are senzaţia că peştera-tunel este ca o mamă iubitoare care îl protejează şi îl încurajează, fără a cere nimic în schimb. Din loc în loc, luminile strălucitoare par a fi absorbite în vârtejuri gigantice. Din acele vârtejuri se aud mii şi mii de voci. Din unele vârtejuri se aud voci plăcute, voioase, larmă şi voie bună. De multe ori, se aud cântece îngereşti, de-o frumuseţe fără seamăn. Aceste vârtejuri emit culori, străluciri şi parfumuri foarte plăcute. Îngerii Veghetori spun că în acele vârtejuri se află Porţile ce dau spre „Lăcaşul Luminii – locul unde Dumnezeu fabrică ploaia, zăpada, vânturile şi fulgerele„. Există însă şi vârtejuri care emit culori întunecate, din care se aud blesteme, strigăte de mânie, de ajutor, vaiete disperate, plânsete. Acestea din urmă se deschid doar pentru scurt timp. Ele apar mereu în alte locuri.
Pentru fiecare om, trecerea din peştera-tunel microcosmică, Sushumna, în cea macrocosmică, se realizează instantaneu. La întrebarea, „cum este posibilă trecerea instantanee din microcosmos în macrocosmos„, Îngerii Veghetori au următoarea explicaţie: „Fiecare lume are înaintea ei o altă lume mai mare decât ea, (lume) în care se duce, şi în spatele ei o altă lume, mai mică, din care s-au născut amândouă (toate)„.
Călătoria fiinţei umane prin cele două peşteri-tunele nu durează mai mult de 30 de secunde după timpul material, dar cel care le străbate are senzaţia că trec ore după ore sau chiar zile. De fiecare dată când străbate această peşteră-tunel imensă, omul este fascinat de inteligenţa, înţelepciunea, frumuseţea, iubirea imensă care emană din ea. Şi, deşi pare paradoxal, fiecare om ştie că „el este în peştera-tunel şi că peştera-tunel este în el”. Peştera-tunel are mai multe ieşiri, iar una din aceste ieşiri duce, după câte se pare, în lumea astrală – lumea de dincolo -, dar prin această ieşire nu trec decât cei care nu se mai întorc în lumea materială. O altă ieşire duce în lumea eterică, acolo unde se manifestă diferite fiinţe în trupuri de lumină.
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)