61 – IANNUS
Într-o bună zi, pe când încă trăia Adam, unul dintre cei mai importanţi oameni din Centrul de Putere Işşhinghingher – care ştia atât tainele binelui, cât şi tainele răului – a avut o ţiitoare dintre „neamuri”, cu care a făcut un copil de parte bărbătească. El nu a ştiut că are un copil cu acea ţiitoare; la momentul respectiv, i-a fost ascunsă naşterea copilului. Prin acest fapt, acest personaj important a încălcat o regulă foarte strictă, cunoscută pe atunci ca fiind „taina împreunării între partea bărbătească şi partea femeiască”. Fiind procreat printr-un adulter – ceea ce a fost evitat secole de-a rândul de oamenii din Centrul de Putere al Luminii -, copilul a fost diferit, ca structură spirituală, de tatăl său. Copilul de parte bărbătească a moştenit siddhisurile tatălui său şi a cunoscut atât tainele binelui, cât şi tainele răului. În urma unor astfel de caracteristici fiinţiale complexe, la maturitate, el a devenit un om „cu două feţe”. În continuare va fi desemnat prin numele Iannus – „Cel cu două feţe”. Devenit matur, Iannus s-a rupt de Centrul de Putere Işşhinghingher, a părăsit ţinuturile dobrogene şi a poposit la câmpie, chiar în locurile situate între Tigru şi Eufrat, acolo unde era situat Centrul de Putere al întunericului. Totuşi, în teritoriul dintre Tigru şi Eufrat, deşi a fost ispitit în nenumărate feluri, Iannus nu a aderat la Centrul de Putere al întunericului, ci şi-a format propriul său Centru de Putere, în care a pus bazele unui nou mod de a fi – a creat o nouă filozofie de viaţă. Această filosofie de viaţă, ce are la bază un fragil echilibru între bine şi rău, încearcă să combată răul prin folosirea forţei, adică tot prin ceva rău. În acest fel, deşi se începe prin a se face binele, în cele din urmă se ajunge tot la făptuirea răului.
Iannus a avut fiii şi fiice – mai ales fiice. Prin împreunarea fiicelor sale cu bărbaţi aleşi dintre neamuri s-au născut progenituri cu însuşiri aurice deosebite, care au format o nouă categorie de oameni. Progeniturile lor au fost „conducătorii din vechime” – baza aristocraţiei de mai târziu. În concluzie, de-a lungul generaţiilor succesive ale urmaşilor de trup ai lui Adam şi ai Evei, s-au format mai multe categorii de oameni, care s-au constituit în jurul celor patru Centre de Putere deja formate. Prima categorie de oameni a fost formată în exclusivitate din Primordialii Luminii, care nu făptuiau decât binele. Ei au constituit nucleul Centrului de Putere al Luminii, care avea două centre principale, unul în centrul Transilvaniei şi unul în Dobrogea (Işşhinghingher). Ulterior, lor li s-au alăturat fiii şi fiicele lui Adam din generaţia a treia (şi ulterior, din generaţia a patra), care au format sămânţa cea bună. Oamenii care formau sămânţa cea bună cunoaşteau atât binele, cât şi răul, dar făceau doar binele. A doua categorie de oameni a fost formată din Primordialii întunericului. Lor li s-au alăturat oamenii din generaţia a treia (şi ulterior, din generaţia a patra), care au format sămânţa cea rea. Oamenii care formau sămânţa cea rea făceau, evident, doar răul, fiind afiliaţi Centrului de Putere al întunericului, care este situat, în corespondenţă cu planul lumii materiale, între Tigru şi Eufrat. În spatele lor au stat, permanent, fiinţele Lorehh şi Dree. A treia categorie de oameni s-a constituit în jurul Centrului de Putere al oamenilor independenţi. O categorie aparte de oameni a fost constituită din urmaşii lui Iannus, Cel cu două feţe, care au format o clasă socială separată: aristocraţia. Ei cunoşteau binele, dar făceau atât răul, cât şi binele. De fapt, porneau de la a face binele, pentru a ajunge la a face răul – doreau să facă binele, dar ajungeau să facă răul (probabil că pentru ei s-a inventat zicala: „drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”). Ei au pus bazele celui de-al patrulea Centru de Putere – Centrul de Putere al lui Iannus. Locul acestui centru este situat, ca proiecţie în lumea materială, tot în zona dintre Tigru şi Eufrat.
Aceasta a fost situaţia undeva la mijlocul celui de-a treilea ciclu al cosmosului. La mijloc, chiar în epicentrul bătăliei acestor Centre de Putere, s-au aflat, din vechime şi până în ziua de astăzi, oamenii obişnuiţi, desemnaţi adesea prin termenul căldiceii. Ei au oscilat mereu între bine şi rău, devenind, cel mai adesea, fie unelte oarbe ale răului, fie victime ale răului. Amăgiţi de feluriţi conducători, „maeştri” sau învăţători de ocazie, marea masă a oamenilor căldicei a plătit un tribut cumplit de-a lungul mileniilor de istorie. Tributul lor de suferinţă s-a desfăşurat fără încetare atât în lumea materială, cât şi în lumea de dincolo.
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)