65 – SCLAVIA SUFLETELOR (4)
Ceea ce păţesc oamenii obişnuiţi (căldiceii) în adâncurile iadului, ca locuitori ai zonei inferioare – zona a treia – depăşeşte orice imaginaţie. Deveniţi umbre fără identitate, oamenii au senzaţia că s-au născut în momentul în care au pătruns în iad. Oricum, nici nu-şi amintesc că au existat înainte de a pătrunde acolo (la fel cum nu-şi amintesc nici atunci când se nasc în lumea materială). Se văd, dintr-o dată, într-un ţinut dezolant, în mlaştini, în nămol sau în ţinuturi aride, brăzdate de fulgere sau biciuite de ploi foarte violente. Jur împrejur, există doar cioturi de copaci, pământ crăpat, iarbă arsă. Uneori resimt un frig năpraznic, alteori resimt o umezeală pătrunzătoare, care le dă o senzaţie de îngheţ interior. Deasupra se întinde un cer negru, ca un hău imens, care ucide şi ultima fărâmă de speranţă. De fapt, în iad nu există nici un fel de speranţă, pentru că nu există Dumnezeu. În iad există doar opusul caracteristicilor lui Dumnezeu. Dumnezeu este viaţa.
Trupul (de natură sufletească, evident) în care se înfăţişează oamenii care ajung în iad este de plâns; au aceleaşi haine în care au murit. Deşi este vorba doar despre imaginea corpului sufletului, care reflectă aspectul vestimentar şi fizionomia cu care au murit, pentru oamenii din iad este vorba despre o realitate: ei au trup echivalent trupului material, în care simt durerea mai acut decât o fiinţă din lumea materială. Ei au imprimat pe trup, ca imagine reziduală, aceleaşi răni ce le-au cauzat moartea. Unii oameni sunt răniţi de sabie sau de alte obiecte ascuţite, alţii au ţăruşi înfipţi în diferite locuri ale trupului. În iad, rănile nu se mai închid, iar din ele curge nu sânge, ci un fel de puroi.
Imediat ce au pătruns prin gura ca o pâlnie a iadului – Poarta iadului -, oamenii sclavi sunt legaţi cu lanţuri grele la mâini şi la picioare de nişte fiinţe înspăimântătoare: Gardienii iadului. Gardienii iadului sunt fiinţe luciferice din cele mai decăzute, cu aspecte fizionomice adesea înfiorătoare. Lagaţi cu lanţuri, în grupuri compacte, oamenii sclavi sunt puşi la muncă silnică. Concomitent, sunt biciuiţi şi înjuraţi, sunt umiliţi şi adesea călcaţi în picioare (la propriu) de către Gardienii iadului. Nu există dimineaţă, amiază sau seară, astfel că munca este permanantă: nu se opreşte nici un moment.
Cu oamenii din iad nu se poate discuta, întrucât nu înţeleg nimic: sunt total abrutizaţi, inerţi în durerea lor fără sfârşit. Sunt umbre vrednice de plâns. Biciuiţi neîncetat, cu lanţuri grele la mâini şi la picioare, oamenii deveniţi sclavi ai iadului construiesc cetăţi, poduri sau alte construcţii, pe care apoi le dărâmă. Au permanant o foame şi o sete mistuitoare: nu există apă sau hrană. Singura apă pe care o beau este cea de pe cioturile copacilor, singura hrană este cea aruncată cu dispreţ de Gardienii iadului, dar aceea este total insuficientă. Fireşte, în iad oamenii n-au nevoie de hrană ori de apă; au doar senzaţii ce generează o suferinţă imensă. În iad, foamea şi setea sunt scrise întotdeauna cu majuscule. Gardienii iadului plimbă adesea hrană şi apă prin faţa oamenilor care pătrund acolo, doar în batjocură. În batjocură şi în scop „educativ”. În iad, oamenii sunt „educaţi” să facă rău aproapelui lor. Principiul iadului este următorul: „să faci rău aproapelui, pentru ca tu să trăieşti bine” (din păcate acest principiu este însuşit astăzi din ce în ce mai mult de unii oameni din lumea materială). Oamenii care respectă principiul iadului sunt imediat ridicaţi în „rang”: li se pune în mână un bici şi sunt puşi supraveghetori peste semeni de-ai lor. În schimbul acestei activităţi li se fac promisiuni: vor avea apă şi băutură pe săturate. Uneori, li se arată, pentru un răstimp foarte scurt, zona a doua a iadului, în care se găsesc de toate, din belşug, cu promisiunea că vor ajunge acolo, doar dacă vor coopera.
Privit de sus, iadul este o zonă sumbră, foarte întinsă, în care locuiesc miliarde şi miliarde de suflete omeneşti. De peste tot se aude un sunet format din tânguirile neîntrerupte ale miliardelor de suflete torturate. În iad lipseşte speranţa, lipseşte lumina, lipseşte viaţa, rănile nu se închid, totul emană un miros pestilenţial. În iad lipseşte Sursa vieţii, luminii şi speranţei – Dumnezeu.
Ca realitate ontologică, iadul nu ar trebui să existe; tot astfel, nici palierele cuantice ale fiinţelor întunecate – Dree, Lorehh, Primordialii întunericului – nu ar trebui să existe. Într-un fel, se poate spune că iadul nu are realitate ontologică, deşi există. Cosmosul şi fiinţele luminoase – fie îngeri, fie oameni – există datorită faptului că sunt constituite din energia Sfântului Duh. Fiii Luminii şi oamenii arată „normal” în lumea de dincolo, datorită faptului că sunt permanent în conexiune cu Dumnezeu şi cu energia vie a Strălucirii (Luminii) lui Dumnezeu, care este Sfântul Duh. În schimb, nici iadul, nici palierele cuantice ale fiinţelor întunecate – Dree, Lorehh, Primordialii întunericului – nu sunt formate din energia vie a Sfântului Duh, aşa cum sunt formate celelalte paliere cuantice. Totuşi există.
Ce le face să existe ? Prin ce forţe pot fi menţinute în stare de funcţiune ? Deşi această întrebare pare a fi extrem de complicată, constituind un mare mister, răspunsul este cât se poate de simplu: atât iadul, cât şi palierele cuantice ale fiinţelor întunecate nu au la bază aportul energetic dumnezeiesc – energia Sfântului Duh -, ci energia oamenilor sclavi. Acesta este adevăratul motiv pentru care fiinţele întunecate fură corpul sufletului oamenilor, inclusiv inima fiinţei sufletului, care este „amintirea a toate”. Fiinţele întunecate, care sunt moarte, revin la viaţă datorită energiei generate de corpul sufletului oamenilor. Ajunşi în iad, oamenii mor, iar fiinţele întunecate învie.
Fiinţele întunecate îşi menţin existenţa trupului de formă umanoidă şi par vii cu ajutorul energiei extrase din corpul sufletului oamenilor care ajung pe mâinile lor. Prin propriile puteri, fiinţele întunecate n-ar putea exista nici o clipă în cosmosul lui Dumnezeu. Ele s-ar disipa în neant, iar forma lor umanoidă s-ar destructura imediat. Păcatul înseamnă moartea şi, în final, dispariţia din cosmos. Uneori, fiinţele întunecate – Dree, Lorehh, Primordialii întunericului – arată urât, ca aspect, datorită faptului că au un imens deficit de energie (de putere şi tărie). Pentru a-şi potoli foamea de energie, ele fură neîncetat sufletele oamenilor. Dacă nu şi-ar trimite neîncetat mesagerii, care formează sămânţa cea rea, în lumea materială, pentru a-i ispiti pe oamenii căldicei, fiinţele întunecate ar dispărea din cosmos. Pentru a supravieţui în cosmos, fiinţele întunecate videază de energie sufletele oamenilor din iad, care devin astfel ca nişte umbre lipsite de conştienţă şi de identitate. Iadul nu este altceva, pentru fiinţele luciferice, decât o imensă clinică de întinerire şi de înfrumuseţare, în detrimentul oamenilor care le devin victime. Fiinţele întunecate şi oamenii din sămânţa cea rea devin astfel un fel de vampiri energetici. Vampirii fizici, cei care se presupune că se hrănesc cu sângele victimelor, nu există; probabil că mitul vampirului avid de sânge proaspăt a proliferat în epoca actuală datorită faptului că este mult mai comod de explicat pentru cei obişnuiţi cu concepţiile materialiste. În schimb există vampiri energetici: fiinţele luciferice, care distrug neîncetat viaţa oamenilor, pentru a supravieţui în cosmos. Acesta este principiul de manifestare al răului.
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)