114 – EDENUL ETRIC
Cosmosul material, cu toate stelele şi galaxiile sale, cu supernovele şi găurile sale negre, s-a născut într-un Punct fix, care este situat chiar în centrul Terrei. Totodată, cosmosul se îndepărtează continuu de acest Punct Fix.
Punctul Fix, imuabil, al universului este Dumnezeu, care fiinţează în Timpul Său, pe care-l putem denumi prezent continuu. Dumnezeu, Punctul Fix al universului, sălăşuieşte, etern identic cu Sine, în prezentul continuu, în care nu există schimbare şi devenire. Dumnezeu nu se schimbă niciodată. El fiinţează etern. Orice fiinţă care, prin propria sa alegere, se depărtează de Dumnezeu, continuă să existe, dar nu mai poate fiinţa împreună cu Dumnezeu, în Punctul Fix. De asemenea, nu mai poate fiinţa în timpul lui Dumnezeu – care este prezentul continuu. Depărtându-se, prin propria sa alegere, de Dumnezeu, orice fiinţă se depărtează atât spaţial (prin deplasarea spre roşu), cât şi temporal. Astfel, depărtarea spaţială are un corespondent temporal. Din punct de vedere temporal, orice fiinţă care se depărtează de Dumnezeu, se depărtează de prezentul continuu – Timpul etern al lui Dumnezeu.
Depărtându-se de prezentul continuu, orice fiinţă din cosmos devine trecut. Cu cât o fiinţă se comportă diferit de Legile lui Dumnezeu (nu-I mai ascultă poruncile) cu atât se depărtează temporal de Dumnezeu. Trecutul nu este altceva decât o energie în care se învăluie o fiinţă care se depărtează de prezentul continuu – Timpul lui Dumnezeu. Trecutul este doar o amintire a prezentului continuu. Amintirea este o energie şi poartă numele de karma (soartă sau destin). În acest context, se poate spune că universul material, cu toate galaxiile şi stelele sale, este o amintire cristalizată a trecutului – este karma trecutului. Ceea ce este diferit de prezentul continuu, se depărtează de acesta. Astfel, energia numită trecut se depărtează de prezentul continuu. Totodată, energia numită trecut se depărtează de Punctul Fix – care este situat chiar în centrul Terrei.
Prima planetă apărută în palierul cuantic material a fost Pământul – mai precis Protopământul. Protopământul a luat naştere la începutul ciclului al treilea. Universul material s-a născut din nucleul Protopământului, prin intermediul razelor de creaţie şi a suferit o dilatare continuă. Corpurile cereşti – galaxii, supernove, sori, planete etc -, formate din materie, au apărut pe eşichierul cosmosului mult mai târziu, în mod succesiv, ca efect al formării razelor de creaţie. De altfel, în cosmosul material nu există planete analoage Pământului. Nici măcar planetele sistemului nostru solar nu pot fi considerate planete în sensul Pământului decât, cel mult, din punctul de vedere al logicii formale folosită de ştiinţă, pentru care corpurile cereşti cu forme asemănătoare pot fi catalogate în aceeaşi categorie. Din punct de vedere spiritual, nu contează forma ori aspectul material, ci ceea ce se află la nivel ortoexistenţial. Toate corpurile cereşti din cosmos sunt formate din energii ale trecutului, cristalizate în materie, ca efect al razelor de creaţie. Toate energiile trecutului s-au cristalizat în materie, pe măsură ce s-au depărtat de prezentul continuu. Cosmosul material – materia – este amintire cristalizată. Ceea ce înseamnă că universul material este un imens cimitir.
A doua perspectivă a explicării cosmosului material poate fi raportată la evenimentele primordiale ce pot fi cercetate direct în cronica akasha. După cum a fost menţionat, la începutul celui de-al treilea ciclu cosmic, a avut loc o nouă creaţie a lumii. Astfel a fost format un nou palier cuantic, palierul eteric, denumit Hazureth – actuala lume eterică. Acolo au fost creaţi primii oameni ai celei de-a treia generaţii: Adam şi Eva. În prima parte a existenţei lor, Adam şi Eva nu au avut corp material, ci un corp energetic, format din energia lumii în care se aflau. De altfel, pe când Adam şi Eva se aflau în Edenul eteric şi erau învăţaţi cum să se comporte, pas cu pas, de către Domnul Dumnezeu, nu exista lumea materială – nu exista palierul cuantic material.
Edenul eteric era perfect; nu existau Soarele ori Luna, exista doar o luminozitate naturală foarte plăcută, iar vegetaţia era abundentă. Toate elementele naturii emiteau, la rândul lor, o luminozitate plăcută: viaţa strălucea în fiecare atom spiritual din care era compusă lumea eterică. Şi trupurile protopărinţilor emiteau o luminozitate specifică. Fiecare particulă a trupurilor lor (create în mod direct de către Domnul Dumnezeu) emana lumină şi energie – ceea ce înseamnă că, în Eden, protopărinţii erau vii. Încă nu căzuseră în păcat. Adam avea pe atunci capacitatea fiinţială de a comunica cu tot ce exista: cu plantele şi cu animalele, chiar şi cu formele de relief. La îndemnul Domnului Dumnezeu, totul asculta de porunca sa. În acea perioadă, Adam a dat nume la tot ce există. Adam era stăpân peste cosmosul pur şi perfect, creat de către Domnul Dumnezeu. Întrucât Domnul Dumnezeu nu poate crea ceva imperfect, Edenul eteric era perfecţiunea întruchipată. În Eden nu exista răul, iar fiinţele care-l manifestaseră în ciclurile anterioare – care deveniseră „Cel rău” – nu puteau pătrunde acolo.
În răstimpul perioadelor de nemanifestare care afectaseră doar Oceanul de Lumină, „Cel rău” şi-a găsit sălaşul la limita dintre fiinţă şi nefiinţă, dintre macrocosmos şi microcosmos – în haos. După rebeliune, „Cel rău” – Shantiah, Hallshithan, Lucifer, oamenii, îngerii căzuţi şi spiritele naturii rebele – s-a depărtat de Dumnezeu şi de prezentul continuu, devenind trecut sau amintire a vechiului cosmos. Edenul şi perfecţiunea sa erau situate în prezentul continuu, astfel că erau separate de „Cel rău”, printr-o barieră de timp.
La rândul lor, Adam şi Eva erau conectaţi Fiinţei lui Dumnezeu, astfel că vieţuiau în prezentul continuu. Ei îl vedeau pe Dumnezeu, dialogau neîncetat cu El, îl întrebau despre rosturile a tot ce crease pentru ei, minunându-se neîncetat de perfecţiunea creaţiei. Cu alte cuvinte, „umblau” cu Dumnezeu – a umbla este un termen ce defineşte o comuniune în urma căreia se obţine o învăţătură.
Adam şi Eva parcurgeau neîncetat ţinuturile Edenului, minunându-se de ceea ce vedeau, de perfecţiunea creaţiei, de strălucirea şi de luminozitatea formelor, de coloritul minunat şi de sunetul emis de elementele din natură, care povesteau, astfel, cu încântare, primilor oameni, istoria lor şi modul în care au fost create. Era o simfonie de sunete, mirosuri şi lumini (culori), care crea o desfătare desăvârşită protopărinţilor. Protopărinţii nu mergeau cu paşi mari prin Eden şi nici nu se grăbeau. Ei mergeau foarte încet: puneau pas lângă pas: vârful piciorului care rămânea în urmă se situa mereu pe aceeaşi linie cu talpa piciorului care înainta. Fiecare pas înseamna un echilibru perfect, datorită faptului că picioarele se deplasau în mod paralel, unul faţă de altul. Doar astfel protopărinţii puteau admira splendoarea creaţiei din Edenul eteric. Acesta este, de altfel, mersul perfect al omului. (Opus acestui mers este mersul luciferic: se pune un picior înaintea celuilalt picior, în stilul top-modelelor din ziua de de astăzi.)
Pe atunci, lumea eterică nu era prea mare, ca întindere. Dacă ar fi să transpunem în ceea ce se cunoaşte actualmente, s-ar putea spune că Hazurethul era o sferă eterică ce depăşea cu puţin limitele actuale ale sistemului solar. Hazurethul era atât o planetă (eterică), cât şi un palier cuantic. Ca profunzime cuantică, lumea eterică era infinită, dar ca manifestare de suprafaţă (ca interfaţă) avea dimensiunile specificate anterior. Acest fapt are o explicaţie aparte, care merită tratată pe larg. Orice palier cuantic este finit ca manifestare (ca act), dar infinit ca potenţialitate. Deşi Edenul eteric este infinit ca potenţialitate, în prima sa perioadă ocupa un perimetru limitat. Astfel, Edenul eteric se întindea doar până în locul în care Adam şi Eva au ajuns în pelegrinările lor. Cu cât Adam şi Eva mergeau mai departe, cu atât limitele Edenului se extindeau.
Edenul era în stare de expansiune cuantică, astfel că îşi mărea dimensiunile în funcţie de dorinţele protopărinţilor. Dacă Edenul eteric atinsese, la un moment dat, dimensiunile specificate anterior, nu înseamnă decât că până acolo ajunseseră, în pelegrinările lor, protopărinţii. Acelaşi lucru se poate spune în ziua de astăzi şi despre lumea astrală (lumea duhurilor; folosim termenul de „astral” întrucât este deja cunoscut) de astăzi, care la început era foarte mică; ea s-a extins progresiv, pe măsură ce tot mai mulţi oameni au pătruns în ea. Acelaşi lucru se poate spune, de asemenea, despre iad. Dacă n-ar mai exista oameni care să pătrundă în iad, acesta ar dispărea de la sine. Cu cât pătrund mai mulţi oameni în iad, cu atât acesta se extinde spaţial.
Se spune adesea că natura este foarte economicoasă: nu face excese, nu creează fiinţe şi forme degeaba, ci după un plan minuţios întocmit. Fiecare aspect al cosmosului îşi este suficient sieşi. Fireşte, ceea ce astăzi este definit prin termenul generic de „natură”, este creaţia lui Dumnezeu. În concluzie, se poate spune că, iniţial, locul creaţiei primilor oameni în cel de-al treilea ciclu a fost foarte mic. Probabil că, în prima etapă, Edenul nu a fost mai mare decât o … grădină – avea cel mult dimensiunile unui teren de fotbal. Nu exista nici o necesitate ca acest spaţiu să fie foarte mare; spaţiul s-a extins doar în condiţiile în care a devenit necesar acest fapt. De altfel, Edenul a fost denumit grădină chiar în Vechiul Testament, iar acest termen trebuie înţeles ad litteram.
Fragmente din ciclul „FORŢĂ CONTRA FORŢĂ” APĂRUT LA ED. ALAYA (pentru detalii vezi BIBLIOTECA SPIRITUALĂ / 1- PROLOG)