ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

LER, ÎMPĂRATUL ROHMANILOR

Vechile legende, mituri şi basme ale poporului român consideră că, de-a lungul timpului, rohmanii au fost conduşi de un mare împărat, pe nume Ler. În multe legende, Ler este prezentat ca fiind cel mai mare împărat din lume, care trăieşte ascuns de orice privire indiscretă într-un palat situat pe un munte înalt; legendele specifică faptul că Ler se dezvăluie doar oamenilor buni la suflet.

Mulţi autori, în special cei ce au adoptat varianta istoriografică de orientare materialistă, leagă cuvântul Ler de numele împăratului roman Galeriu: Ga-Ler. Această variantă trebuie însă exclusă fără drept de apel, la fel ca multe alte (pseudo)deducţii istoriografice de orientare materialistă. Motivaţia acestei luări de poziţie tranşantă este următoarea: în primul rând, termenul Ler a apărut cu mult timp înainte de perioada în care a trăit şi domnit împăratul roman Galeriu (280 după Iisus Hristos); în al doilea rând, Împăratul Galeriu a fost un prigonitor necruţător al creştinilor, iar acesta chiar nu este un motiv pentru care poporul român să-i fi reţinut numele.

Numele Ler apare cu precădere în colinde şi în descântece. Aproape că nu există colind care să nu-i pomenească numele; cel mai adesea, apare în refrenul “Aleroi, Leru-i Doamne”. Aşadar, în colinde, numele Ler este identificat cu Domnul Iisus Hristos. Spre deosebire însă de colinde, în descântece Ler apare însă cu o altă funcţiune; de exemplu, în Descântecele poporului român, publicate de S. Florin Marian, Ler este prezentat ca fiind împăratul fiinţelor decorporate: “Voi strigoaie / Voi moroaie / Vă duceţi la Ler împărat / la al vostru palat.” (17)

Aşadar, se poate vorbi despre cel puţin trei ipostaze ale Împăratului Ler (excluzând-o pe cea de orientare istoriografic-materialistă); prima dintre ele îl identifică pe Ler cu Împăratul rohmanilor, a doua îl identifică cu Stăpânul morţilor (strigoilor şi moroilor), iar a treia îl identifică cu Iisus Hristos. Prima ipostază pare a fi cea mai veche, a treia este cu siguranţă cea mai nouă, iar a doua este cu siguranţă cea mai bine legendată.

A doua ipostază este cea mai bine elaborată, motiv pentru care se poate începe analiza cu ea. A doua ipostază a lui Ler împărat, cea de Stăpân al morţilor, este ilustrată cel mai clar în una dintre cele mai frumoase legende populare româneşti, intitulată Domnul de rouă. Legenda Domnului de rouă, care a fost propagată de-a lungul timpului în mai multe variante, menţionează curţile Împăratului Ler, unde locuia Domnul de rouă. După una dintre multele variante ale legendei, fie călare pe calul său, fie într-o trăsură trasă de patru cai, Domnul de rouă făcea escapade nocturne pentru a-şi vizita iubita; el pleca la miezul nopţii de la curţile Împăratului Ler, îşi vizita iubita (unele variante ale legendei spun că iubita Domnului de rouă era chiar Dachiana) pentru a se reîntoarce dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui. O subvariantă a legendei indică chiar şi itinerariul străbătut de Domnul de rouă. Traseul de deplasare începe dinspre Munţii Carpaţi spre Dunăre, pe ruta Munţii Carpaţi – Râmnicul Vâlcea – Celei (Corabia) – sudul Dunării. O altă subvariantă indică traseul invers: sudul Dunării – Celei – Râmnicul Vâlcea – Munţii Carpaţi. Prima variantă este cea mai veridică: curţile Împăratului Ler erau situate undeva în Munţii Carpaţi, pe un munte înalt. Pentru a se reîntoarce înainte de răsărit la curţile Împăratului Ler, acolo unde locuia, Domnul de rouă se ghida după cântatul cocoşilor. Legenda spune că, la un moment dat, sătenii au tăiat toţi cocoşii de pe traseu, astfel că Domnul de rouă nu şi-a dat seama că se apropie zorile. La primele raze ale Soarelui, Domnul de rouă s-a topit ca o lumânare şi s-a prefăcut în rouă, astfel că nu s-a mai putut întoarce la curţile Împăratului Ler.

Din punct de vedere spiritual, Domnul de rouă era un defunct de tipul strigoilor care făcea “naveta” dintr-un loc în altul, indiferent cu ce scop (îşi “vizita” iubita, îndeplinea o misiune etc); locuinţa sa era curtea Împăratului Ler, la care trebuia să se reîntoarcă, ca orice strigoi ce se respectă, până la răsărit. Dacă era prins pe drum se topea ca o lumânare şi devenea … rouă.

Important în legendă este poziţionarea ontologică a Împăratului Ler, care este prezentat drept Stăpân al morţilor, căci la curţile sale îşi avea reşedinţa Domnul de rouă. Împăratul Ler nu făcea parte din această lume, astfel că nu are de ce să fie identificat nici cu Împăratul Galeriu (Ga-Ler), nici cu vreo altă fiinţă întrupată. Aşadar, în a doua ipostază, prin titulatura Ler este indicată o funcţie, cea de Stăpân al morţilor sau de Stăpân al Lumii de dincolo (sau eventual al unui Ostrov). În schimb, după prima ipostază, Ler a fost Împăratul rohmanilor. Prin titulatura de Împărat al rohmanilor se poate înţelege, pe de-o parte, primul dintre rohmani, conducătorul, adică un om. Pe de altă parte, nu este însă exclus ca prin această titulatură, în străvechime, să fi fost desemnat însuşi Dumnezeu.

Motivaţia acestei opinii este următoarea: pentru Oamenii Luminii, denumiţi rohmani de înţelepciunea populară, Împăratul Suprem nu putea fi decât Dumnezeu. Rohmanii, adică Oamenii Luminii l-au cunoscut în mod direct pe Dumnezeu; Dumnezeu nu şi-a întors niciodată Faţa de la ei, astfel că informaţiile cu privire la Unicul Dumnezeu au fost comunicate de rohmani tuturor muritorilor care au avut capacitatea de a-i contacta. Acesta este motivul pentru care, din străvechime până la creştinare, prin intermediul celor ce i-au contactat pe rohmani, poporul român a avut cunoştinţă de existenţa lui Dumnezeu fără să fi avut nevoie de surse externe – de exemplu, de scrierile Vechiului Testament.

Când vor fi poposit primii misionari creştini din Imperiul roman pe teritoriul locuit de poporul român, pentru a propovădui existenţa Unicului Dumnezeu, aceştia n-au făcut altceva decât să încerce să vândă… flori la grădinari. Românii erau în cunoştinţă de cauză cu privire la existenţa lui Dumnezeu, chiar şi în perioada în care tot pământul era dominat de zei. Acesta este motivul pentru care, în această ultimă accepţiune, Ler îl putea desemna deopotrivă atât pe Dumnezeu, cât şi pe Împăratul rohmanilor – care era om. Această ambivalenţă, departe de a fi surprinzătoare, poate fi argumentată prin faptul că, şi în epoca istorică, prin cuvântul Domn era desemnat atât Iisus Hristos, cât şi Domnitorul Ţării.

Prima ipostază – cea în care termenul Ler îl desemna pe Dumnezeu – se întâlneşte fericit cu a treia ipostază, cea în care termenul Ler îi este atribuit lui Iisus Hristos, fiind confirmată chiar de colinde: “Leru-i Doamne”. Ceea ce înseamnă că, abia după învierea lui Iisus Hristos, adică după momentul în care Iisus Hristos a început să se manifeste în trupul de slavă şi a putut fi văzut de oamenii curaţi la suflet de pe toată suprafaţa pământului, poporul român a înţeles adevărul fundamental ce este prezentat în toate colindele: “Leru-i Doamne”, adică “Ler este Domnul”. Cu alte cuvinte: Ler-Dumnezeu este Domnul Iisus Hristos. Acest adevăr a fost înţeles experimental, nu doar teoretic, căci mulţi români ce au trăit în acea perioadă l-au văzut pe Iisus Hristos înviat.

După înviere, Hristos a devenit, implicit, conducătorul rohmanilor sau al blajinilor. Cel mai blajin dintre toţi blajinii, Cel mai (d)alb dintre toţi (d)albii s-a întors acolo unde a creat lumea, la cei care I-au respectat poruncile şi au rămas albi, dalbi sau codalbi. După înviere, Leru-i Domnul, Iisus Hristos a devenit nu numai Stăpânul morţilor, ci şi Stâpânul celor vii.