SOLOMONARII

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

6a

FUNCŢIA ARHETIPALĂ A MOŞULUI

73ac3b42d011d90567e7133eca25410e

SOLOMONARII

În străvechime, artiştii anonimi care au activat în arealul carpato-danubiano-pontic au imortalizat grafic diferite fiinţe transfizice sub formă de şarpe. Totuşi, trebuie făcută o primă diferenţă între fiinţele transfizice care se manifestau sub forma şerpilor telurici şi cele care se manifestau sub forma şerpilor atmosferici de tipul dragonilor înaripaţi. A doua diferenţă consta în rolul pe care vechile mituri l-au atribuit şerpilor: unii şerpi au fost consideraţi malefici, iar alţii au fost consideraţi benefici.

Imaginea fiinţelor transfizice ce se manifestau sub forma şerpilor poate fi regăsită la vechii egipteni, la vechii sumerieni, fenicieni, indieni sau greci. Astfel, vechii egipteni considerau că cei mai vechi zei s-au manifestat sub forma de şarpe; astfel iniţiaţii egipteni afirmau că zeul Kneph se manifesta sub forma şarpelui “bun”. Cartea egipteană a morţilor afirma că forma primordială a zeului Atum a fost cea de şarpe: “Această lume se va întoarce din nou în apele primordiale. În fluxul primordial, aşa cum a fost la început. Numai eu voi fi cel care va rămâne, împreună cu Osiris. După ce mă voi fi prefăcut din nou în alţi şerpi. Pe care oamenii nu-i cunosc. Şi zeii nu-i văd” – spune zeul Atum în scrierea citată. Şi poetul fenician Sanchoniathon (citat de Pihlon din Byblos şi apoi de Eusebiu în Preparatio Evanghelica), despre care se spune că a trăit pe timpul reginei Semiramida, promova o învăţătură secretă cu privire la şarpele bun denumit Agathodaemon. Sanchoniathon afirma că a preluat învăţătură secretă despre Agathodaemon de pe inscripţiile gravate pe pilonii templelor feniciene. (4)

Evident, această concepţie este în contradicţie cu cea promovată de vechii evrei care considerau că Cel rău (satan, potrivnicul) s-a manifestat sub forma şarpelui care a ispitit-o pe Eva; mai mult decît atât, în Vechiul Testament un rol negativ a fost atribuit monstrului Leviathan, care potrivit Cărţii lui Iov scotea flăcări pe gură şi fum pe nări. De asemenea, din acelaşi punct de vedere, şarpele a fost identificat adesea cu abisul, motiv pentru care a fost desemnat în vechile scrieri prin expresia “şarpele abisului”.

În arealul carpato-danubiano-pontic este destul de cunoscută reprezentarea şarpelui denumit Glycon, cu cap ca de oaie, păr şi urechi de om şi coadă de leu (datată cu aproximaţie în secolul al II-lea după Iisus Hristos) care a fost descoperită la Constanţa în aprilie 1962 sub fosta gară Pallas. Istoricii consideră că statuia din marmură, de dimensiuni mari (înălţime 0,66 m; şarpele descolăcit are 4,76 m) are de-a face cu povestea relatată de poetul grec Lukianos din Samosata într-un pamflet; pamfletul poetului grec se referă la un oarecare profet Alexandru din Abonitichos, despre care se afirma că, fiind în fața populației adunată în piața centrală a micului oraş pescăresc Abonotichos de pe țărmul Mării Negre, a spart un ou de șarpe din care a ieşit un zeu cu formă umanoidă şi trăsături omenești, cu păr lung și blond. Într-o zi zeul a crescut cât oamenii obişnuiţi în zece ani, precum Făt Frumos în poveştile populare româneşti, devenind rapid matur. O replică a acestui zeu, un fel de păpuşă, a fost pusă de profetul Alexandru în templul oraşului Abonotichos, unde oamenii i-au constituit un cult şi ulterior un oracol; datorită capacităţilor sale vindecătoare, zeul ieşit din oul de şarpe a fost considerat o reîncarnare a zeului medicinei, Asclepios. Cultul zeului ieşit din oul de şarpe s-a răspândit apoi în cetăţile de pe ţărmurile Mării Negre, Mării Egee şi Mării Mediterane, în Cappadochia şi Antiohia, cunoscând o mediatizare extrem de intensă, astfel că la un moment dat, după anul 160 după Iisus Hristos, au început să se bată monede cu chipul său (forma unui şarpe cu chip de păpuşă). Ulterior, micul oraş perscăresc Abonotichos și-a schimbat apoi numele în Ionopolis.

Este interesant de remarcat că reprezentarea şarpelui Glycon descoperit la Tomis are o înfăţişare relativ asemănătoare cu gigantica statuie de şarpe încolăcit de pe platoul Bucegi, care formează împreună cu Sfinxul şi Babele un complex megalitic unitar din punct de vedere tematic; botul celor doi şerpi este uşor alungit, seamănând oarecum cu un bot de oaie. Şi mai interesant de remarcat este faptul că şerpii menţionaţi sunt asemănători cu cel reprezentat pe stindardul de luptă al dacilor în formele sale cele mai vechi. Aşa cum a fost înfăţişat pe Columna lui Traian, în formele sale mai vechi, stindardul de luptă al dacilor nu avea capul de lup precum în epocile ulterioare şi aşa cum este cunoscut în ziua de astăzi, ci avea capul unui animal cu botul alungit, aproximativ ca de oaie (dar nu de oaie), ceea ce înseamnă că au existat mai multe variante ale stindardului dac. Oricum, toate aceste reprezentări fac parte din aceeaşi familie a unor fiinţe transfizice foarte vechi care s-au manifestat sub forma de şarpe.

Adoptarea stindardului de luptă care reprezenta un şarpe cu cap de lup sau de oaie este dovada incontestabilă a faptului că dacii, ca etnie, s-au considerat progeniturile directe ale unor fiinţe transfizice foarte vechi ce s-au manifestat odinioară sub forma de şarpe; de asemenea, prin adoptarea stindardului cu corp de şarpe şi cap de lup sau de oaie dacii au dorit să indice că au fost iniţiaţi în tainele lumii de dincolo şi ale războiului sub influenţa directă a acestora.

Fireşte, în toate aceste exemple nu este vorba despre şerpi malefici, ci despre şerpi din categoria celor benefici, precum a fost Agathodaemon, care în antichitate au fost denumiţi “dragoni ai înţelepciunii”.

Cu totul altfel stau lucrurile cu şerpii telurici care, aşa cum specifică legendele populare româneşti, provin din adâncurile pământului; la fel ca dragonii atmosferici, unii dintre şerpii telurici au cap de om, botul alungit, iar pe deasupra pot să grăiască în limba oamenilor. Şi nu numai că pot să grăiască, dar au avut şi pui. Astfel de pui de şerpi telurici cu cap de om au existat în spaţiul carpato-danubiano-pontic până în evul mediu, fiind stârpiţi de cine se încumeta.

Astfel, potrivit unei legende populare româneşti, uriaşul Novac a urmărit un şarpe gigantic ce-şi avea sălaşul în Munţii Cernei; şarpele a fugit din grota sa situată în zona Munţilor Cernei (posibil din Grota Vânătorilor de la Cazane) până la malul Mării Negre, unde s-a aruncat în apă. Dâra lăsată de şarpe este, potrivit aceluiaşi mit, actuala Brazdă a lui Novac (alt mit prezintă diferit originea Brazdei lui Novac: uriaşul Novac a tras singur sau ajutat de doi boi mari o brazdă uriaşă cu plugul).

O altă legendă este legată de Munţii Mehedinţiului unde, lângă localitatea Ponoare, există un pod celebru, denumit Podul lui Dumnezeu, alături de care se află o grotă. Legenda locală spune că, sub forma unui şarpe gigantic, Dracul locuia în peşteră, dar oamenii l-au rugat pe Dumnezeu să-i scape de el; atunci Dumnezeu a lovit cu palma tavanul peşterii, care s-a sfărâmat parţial. Dracul, sub forma şarpelui uriaş, a scăpat pe partea cealaltă a peşterii şi s-a căţărat pe Dealul Peşterii, pe care a lăsat şanţuri de calcar. Podul lui Dumnezeu de lângă localitatea Ponoare este, de fapt, o arcadă de piatră, înaltă de 22 de metri, lungă de 30 de metri şi lată de 13 metri. Alte legende menţionează că podul s-a format datorită acţiunii unui uriaş, Iovan Iorgovan, care a urmărit un balaur (un şarpe cu solzi şi cu cap umanoid) care-i răpise aleasa inimii.

Nici legenda Cuviosului Nicodim de la Tismana nu trebuie interpretată simbolic sau metaforic; potrivit legendei, Cuviosul Nicodim a stârpit un şarpe uriaş ce-şi avea sălaşul într-o grotă de lângă mănăstirea Tismana. Şarpele a fost ucis când Cuviosul i-a arătat crucea de plumb pe care o purta; pe locul unde se afla grota şarpelui a fost înălţată o cruce, ce se vede cu ochiul liber chiar din curtea mănăstirii. În religia creştină, Sfântul Gheorghe este reprezentat ucigând un astfel de şarpe sau balaur.

Totuşi, spre deosebire de şerpii telurici care au fost stârpiţi de oameni oriunde şi-au manifestat prezenţa, dragonii înaripaţi au avut în mitologia poporului român o altă funcţiune. Dragonii au fost creaţi la începuturi, devenind apoi fiinţe stăpânitoare ale văzduhului. Zona văzduhului a fost cotropită de îngerii căzuţi şi de fiinţele întunericului, motiv pentru care dragonii înaripaţi s-au autosesizat şi au început lupta împotriva lor. Ei au acceptat să fie sprijiniţi de oameni, care în cele din urmă s-au iniţiat într-un fel specific pentru a le deveni ajutoare. Oamenii care s-au iniţiat în tainele dragonilor văzduhului au primit în vechime, pe timpul dacilor, numele de kapnobatai, iar prin evul mediu numele de solomonari.

Despre iniţiaţii daci denumiţi kapnobatai geograful grec Strabon afirma în Geografia sa că “nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc cu miere, lapte şi brânza, ducând un trai liniştit – pentru care pricină au fost numiţi theosebeis şi kapnobatai. Unii traci îşi petrec viaţa fără să aibă legături cu femeile, numindu-se ktistai; ei sunt onoraţi şi socotiţi sacri, trăind, aşadar, feriţi de orice primejdie”. Termenul theosebeis s-ar traduce prin expresia “cei ce se închină zeilor”, iar ktistai s-ar traduce prin expresia “cei caşti”. Istoricul Vasile Pârvan a tradus termenul kapnobatai prin “călători prin nori” sau “umblători prin fum”, ultima expresie referinduse la presupunerea că aceştia intrau în transe inhalând fumul de cânepă. Este însă mult mai probabil ca termenul kapnobatai să se refere la cei ce călătoresc prin nori, decât la acţiunea de a inhala fumul de cânepă, motiv pentru care funcţiunile acestora sunt identice cu cele ale celor denumiţi în evul mediu solomonari. Şi, de fapt, solomonarii Evului mediu nu sunt decât continuatorii vechilor kapnobatai, iniţiaţii dacilor. (4)

Se ştie că, în accepţiunea modernă, cuvântul solomonar provine de la numele regelui biblic Solomon. Totuşi, cei denumiţi solomonari, adică oamenii iniţiaţi în tainele dragonilor văzduhului, nu au nimic de-a face cu regele biblic Solomon; este mult mai probabil ca numele real al acestora să fi fost ocultat. Probabil că numele a fost ocultat datorită faptului că cei ce l-au purtat au considerat că prin rostirea numelui real pot fi chemaţi (invocaţi) în mod magic.

Tradiţia populară românească consideră că solomonarii sunt în legătură cu duhurile văzduhului sau cu spiritele naturii de aer, fiind capabili să aducă grindina sau să strunească furtunile. Numele populare străvechi pe care le-au primit de-a lungul timpului solomonarii pot explica într-o oarecare măsură funcţiile şi rolul pe care l-au avut: hultani, zgrebunţaşi şi salmani.

Hultan înseamnă, în limbaj popular, vultur; aplicat la solomonari, acest nume are sensul de stăpâni ai vulturilor, vulturii fiind expresia vizibilă în planul material a dragonilor văzduhului. Termenul hultan trebuie pus în relaţie, ca funcţiune, cu vechea denumire folosită de Strabon cu privire la iniţiaţii dacilor, kapnobatai – “călători prin nori” sau, metaforic vorbind, “călători pe aripile norilor”. Aşa cum le spune şi numele, kapnobataii daci aveau capacitatea de a călători prin văzduh precum hultanii. Din acest punct de vedere se poate afirma că solomonarii hultani au fost continuatorii kapnobatailor.

Zgrebunţaş este un termen folosit în Maramureş, fiind provenit, aşa cum menţionează mai mulţi etnologi moderni, din arhaicul “a zgrăcina”, care are sensul de a striga sau a chema cu voce tare; altfel spus, cei denumiţi zgrebunţaşi foloseau magia cuvintelor şi a formulelor rituale pentru a chema, a invoca şi a conjura forţe elementare ale aerului.

În fine, termenul salman prin care au fost desemnaţi în mod popular solomonarii pare a avea legătură, aşa cum afirmă mai mulţi cercetători români, cu Zalmoxis: etimologia propusă de aceştia, cu mari şanse de a fi adevărată, este sal-man sau zal-man. (14)

Potrivit legendelor populare, solomonarii poartă la brâu o bardă din fier descântat, iar la piept o mică toacă din lemn cu care cheamă dragonii. Ei strunesc dragonii atmosferici cu frâie realizate din coajă de mesteacăn. Faptul că solomonarii cheamă dragonii cu toaca are o semnificaţie deosebită, toaca fiind instrumentul cel mai puternic ce alungă duhurile rele; în afara faptului că alungă duhurile rele, toaca are rolul de a chema duhurile bune ale văzduhului, adică dragonii. În mănăstiri, toaca este folosită în acelaşi scop, de a alunga duhurile necurate înaintea începerii Sfintei Liturghii. La poporul român, în afara toacei, buciumul are acelaşi rol de alungare a duhurilor rele ale văzduhului.

Aşadar, dincolo de poveştile destul de naive care-i nominalizează a fi fost doar aducători ai grindinei sau ai furtunii, solomonarii – ca iniţiaţi în tainele dragonilor văzduhului, demni urmaşi ai kapnobatailor din străvechime – au fost şi au rămas luptători redutabili împotriva forţelor răului care au invadat regiunea transfizică a văzduhului.

Mai trebuie spus că steagul dacilor înfăţişează un dragon cu cap de lup, nu un şarpe teluric – deci nu-l reprezintă pe şarpele abisului. Dragonii şi, implicit, solomonarii, demni urmaşi ai kapnobatailor daci, au fost principalii adversari ai şarpelui abisului şi ai fiinţelor întunecate.

57561076_652646178500155_296736292593467392_n